Autori: Iulia Ţuiu, Marina Valentina Victoria Gr. 36A, atelier: Conf. dr. arh. Liviu Neaga Terenul face parte dintr-o zonă dezvoltată cu mulți ani în urmă, în mod organic, rezultând astfel parcele de forme neregulate. Alăturarea a două astfel de terenuri, în urma demolării construcțiilor ce au existat în prealabil pe acestea, a dus la forma neobișnuită a terenului. În urma analizei zonei am considerat important țesutul tradiţional, organic, ce s-a dezvoltat aici de-a
despre realitate și despre alte realități isamu noguchi a fost un sculptor japonez‑american de excepţie din secolul douăzeci. impresionat de opera lui constantin brâncuşi, el a lucrat vreo trei ani de zile în atelierul marelui maestru român la paris. felul criptic al acestuia de a reflecta viaţa şi realitatea l‑a inspirat durabil. mult mai târziu, pe la începutul anilor cincizeci, noguchi a început să creeze nişte sculpturi de lumină: akari (jap. luminos, facil, elementar). ele nu sunt lămpi
fost odată ca niciodata o casă albă,la capăt de drum, Povestea‑i în primul rând linişte, rostire continuă, ascultată la marginea oricărui înţeles; povestea des‑zideşte casa, o reface, preschimband‑o din casă în cupa umplută cu cer, în potir de taină, mutandu‑i miezul din răscrucea înţepenită a gândului şi gestului omenesc, intr‑un hazard şi o răstălmăcire siderală, intuită sufleteşte; povestea se întâmplă în spaţiul şi timpul topite în dorul după o zare a luminii, crepusculară pentru prezent, dar promiţătoare ca veşnicie şi necuprindere, accesibile afectiv.
CASA ȘI DRUMUL GASTON BACHELARD ȘI REVERIILE CASEI Eram în armată. De la fereastra closetului din garnizoană se vedea șirul de blocuri comuniste de peste drum. De câte ori puteam, mă retrăgeam acolo, cu un ness și o țigară, și mă uitam la ferestrele apartamentelor de bloc.
Poveștile personale pot fi una dintre cele mai interesante unelte ale arhitecturii sau urbanismului ce își propune un rol social. «Poveștile construiesc relații». Relațiile declanșează procese. Procesele pot duce la crearea de spații.
arhitectură, naraţiune, utopie – şi ideea panoptică Atâta timp cât nu e performată, simulată, «formalizată», constituită artistic (unii ar spune: estetic), adică insolitată (în sensul generalizat al şcolii formaliste ruse) şi «distanţată» (în sensul, din nou generalizat, al lui Brecht), lumea nu poate fi nici văzută, nici povestită: nu se constituie. Constituirea fenomenologică a sensului presupune distanţare şi «ucidere», adică transpunere (unii i‑ar spune «sublimare») în regimul semnelor. Lumea nu există de la sine, ci doar povestită. Tocmai cu facilitatea nenarabilă, profund ofensatoare, are a se lupta arhitectura, încercând să revoluţioneze distribuirile de vizibil şi invizibil, interior / exterior, privat /
A INTERPRETA ŞI / SAU A IMAGINA (A CREA) Arhitectura‑povestire este circumscrisă unei taine, unui mister sau secret, descriind însăşi forma acestuia, dar fără putinţa şi poate nici voinţa de a‑l releva sau de a‑l dezvălui. Arhitectura‑povestire pre‑vede discreţia, pe de o parte ea mai curând ascunde, acoperă, maschează, iar pe de alta, dă impresia unei încifrări sau unei codificări a enigmei sau minunii însăşi (îmi aminteşte de versul lui Blaga: «Eu nu strivesc corola de minuni a lumii»).
o povestire a poveştii şi o poveste a povestirii WILSON – BARYSHNIKOV – NIJINSKI La treizeci de ani, în 1919, Vaslav Nijinski, mit al baletului – numit «Dumnezeu al dansului», coregraf revoluţionar – După amiezile unui faun (1912) şi Le Sacre du printemps (1913), alunecă în nebunie. La poalele munţilor helveţi, în iarna 1918–1919, Nijinski scrie – timp de trei luni – un jurnal fascinant în care graniţa dintre amintiri şi fantasme se estompează.
Romană
English