Casa de pe deal este una dintre cele mai semnificative creații ale lui Charles Rennie Mackintosh, a doua ca importanță după Școala de Artă din Glasgow, cel mai cunoscut proiect al arhitectului scoțian. Tot pe locul al doilea se situează pe linia cronologică a locuințelor private realizate, fiind însă și ultima lucrare de acest tip a arhitectului cunoscut pentru abordarea sa autocrată în conceperea și implementarea proiectelor (1). Pentru familia editorului Walter Blackie, Mackintosh și soția sa, artista Margaret MacDonald experimentează curajos, îmbinând arhitectura baronială scoțiană cu elemente din minimalismul japonez și leitmotive ale mișcării Arts and Crafts (2). 

După mai bine de un secol, echipa Carmody&Groarke propune o intervenție arhitecturală temporară pentru a proteja edificiul aflat într-un stadiu avansat de degradare din cauza infiltrațiilor de apă. Caștigători ai competiției organizate de Trustul Național Scoțian de Conservare, arhitecții londonezi nu pierd prilejul de a re-interpreta rolul construcției auxiliare, convențional predestinate a facilita lucrările de reabilitare.

«În loc să încarcereze casa, proiectul adoptă o abordare radicală cu scopul de a păstra activ edificiul pe durata restaurării. Drept parte integrantă a acestui proces de conservare despre care se crede ca ar putea dura până la 15 ani, intervenția este concepută ca un muzeu temporar sub forma unei ‹mari cutii› care conține și protejează ‹casa de pe deal› ca pe un artefact, accesul publicului rămânând permis pe durata lucrărilor de restaurare.

Identitatea arhitecturală a noului muzeu e similară cu cea a unui pavilion de grădină al cărui pereți sunt acoperiți în totalitate cu o plasă din lanț de oțel inoxidabil. Această carcasă semi-permanentă devine un adăpost ce facilitează uscarea construcției existente în timpul reparațiilor. Transparența materialelor utilizate invită, de asemenea, vederi neîntrerupte înspre și dinspre clădire, atât pe timp de zi cât și pe timp de noapte, iar structura de oțel încrucișat este proiectată cu impact minim asupra mediului. 

În cadrul acestui șantier în lucru, publicul se poate bucura de experiențe educative inedite despre lucrări de conservare a patrimoniului, datorită pasarelei elevate care le permite să observe monumentul din diverse unghiuri și de la varii înălțimi. Alte facilități destinate vizitatorilor, precum cafenea și grupuri sanitare sunt prevăzute într-o construcție independentă din lemn situată în incinta noului muzeu.»

1. Ednie, C, Inside Carmody Groarkețs Hill House Box in Scotland, www.walpaper.com, 6 iunie 2019
2. Ednie, C, Inside Carmody Groarkețs Hill House Box in Scotland, www.walpaper.com, 6 iunie 2019

Textul aparține arhitecților

SINECDOCĂ

Ștefana Grădinariu

Privind proiectul ales pentru această rubrică, vă vorbesc atât despre răspunsul prim, intuitiv, premergător lecturii textului descriptiv întocmit de arhitecți, cât și despre motivul pentru care această lucrare este, pentru mine, un exemplu de viziune sanatoasă asupra reabilitării si a conservării patrimoniului arhitectural.

Așadar, privind la fotografiile casei inconjurate de construcția metalică, noțiuni de convenție epistemologică sunt supuse interpretării: în lipsa notelor de subsol, arhitectura e suspendată in timp, cronologia construcțiilor devenind deci, ambiguă pentru observatori. Astfel, imagini precum cea din dreapta invită întâi asocieri mentale cu lumea ireală a unei scenografii de teatru sau film care ar putea însemna că locuința nu e decât o construcție provizorie precum cele surprinse in cadrele suprarealiste din filmul Sinecdocă, New York (1). Asemeni lumii reconstruite într-un hangar abandonat din Manhattan pentru o producție teatrală în care o porțiune din New York devine substitut al întregului oraș sau, extrapolând, al oricărui oraș, cutia celor de la Carmody Groarke încapsulează inteligent și critica și soluția la adresa protocolului adoptat în timpul lucrărilor de reabilitare.

Noțiuni de scară și de autenticitate sunt și ele deschise interpretării: titlul în sine, Cutia casei de pe deal (sau Cutie pentru casa de pe deal) sugerează intenția conceptuală de a inversa, a înșela percepții convenționale de dimensiune: pentru ca locuința să aparțină cutiei, ori una, ori alta (ori ambele) nu se înscrie in normalitate. Cu alte cuvinte, ori casa e de dimensiuni reduse, ori cutia e, de fapt, casă. Termenul de cutie sugerează, totodată, temporalitatea construcției, ea fiind deci un adăpost ce protejează obiectul până când acesta este pregătit să-și reia atribuția, în acest caz, de muzeu. Noutatea aici este că, atât timp cât obiectului îi este invalidat scopul, ambalajul îi preia din destinație, potețând-o prin experiențe noi.

Perspectivă și percepție

Poezia acestui concept stă in faptul că deschide noi percepții și perspective asupra experienței muzeale. Astfel, propunerea adaugă sau, mai bine spus, păstrează latura culturală a monumentului, experiența vizitatorilor fiind amplificată prin intermediul platformei perimetrale și a pasarelei. Prin adăugarea acestor perspective (de la înălțime, de jur împrejur si deasupra), se adaugă noi valențe obiectului arhitectural care devine când machetă, când artefact, când sit arheologic. În teoria spațială a lui Lefebvre, toate acestea se înscriu în «perspectiva topografului», viziune atribuită urbaniștilor, arhitecților și creatorilor de norme de factură urbană (2). Acest mod de a privi generează, în concepția lui Lefebvre, reprezentații abstracte, forme de manifestare a unui discurs al puterii (3).Cu toate acestea, deschisă fiind și, mai mult, adresată publicului, intervenția capătă o nouă latură si probabil cea mai importantă și anume cea educațională. Despre acest fel de analiză vorbește și Foucault in lucrarea sa, Nașterea Clinicii, perspectivă pe care o atribuie medicului și o identifică drept privirea clinicianului asupra bolnavului (4). Aplicată cazului de față, această teorie e relevantă in ceea ce privește rolul de bază de adăpost al intervenției care devine atât echivalentul medicului care privește distanțat pentru a oferi un diagnostic (lucrările de reabilitare fiind disecția), cât și medicament pentru clădirea ce necesită vindecare.

Ochii care nu se văd se uită

În final, mă ancorez în pragmatismul acestei intervenții care e, până la urmă, o soluție ingenioasă de a reabilita, a conserva și a potența patrimoniul arhitectural; o construcție sustenabilă, reciclabilă care protejează și generează interes și venit, păstrând totodată relația edificiului cu mediul (prin transparența materialelor utilizate) și destinația acestuia. Voi încheia făcând referire la memoria noastră colectivă a spațiului urban/rural, una dintre principalele motivații din spatele conceptului care a informat alegerea materialelor și funcțiunea de muzeu a intervenției: conform arhitecților, selecția unor materiale opace și închiderea edificiului pe durata lucrărilor ar fi trimis clădirea într-un metaforic exil, condamnând-o uitării (5). 

Gândindu-mă la îndelung dezbătuta problemă a clădirilor patrimoniu de la noi, acest proiect pare a fi un exemplu de bună practică, nu doar pentru calitatea arhitecturii ci și din punct de vedere al modelului cultural, educațional și antreprenorial pe care îl propune drept plus valoare lucrărilor de reabilitare și conservare.

1. Kaufman, C, Synecdoche, New York. USA, 2008

2. Lefebvre, H, «The Production of Space», Blackwell Publishers, Oxford, 1991

3. Lefebvre, H, «The Production of Space», Blackwell Publishers, Oxford, 1991

4. Foucault, M, «The Birth of the Clinic: An archaeology of medical perception», Routledge, London, 1973

5. Ednie, C, Inside Carmody Groarke’s Hill House Box in Scotland, www.walpaper.com, 6 iunie 2019