1:

a fost odată

ca niciodată

o casă albă,

la capăt de drum,

ţesută din fire de nalbă,

legată‑n fuioare de fum,

tivită cu margini de nori,

o casa zidită‑n

lumina din zori,

podită cu spuma de valuri,

departe, în dorul de maluri,

răscruce de‑nalte ferestre

în zborul de păsări măiestre.

a fost odată

o casă rodită‑n somnul de stele,

rotită‑n izvoare de iele,

cu focuri ursite‑n a cerului zestre,

şi vatra‑nfăşată în colb de poveste.

Fragmente din caietul de schiţe al autorului /

Povestea‑i în primul rând linişte, rostire continuă, ascultată la marginea oricărui înţeles; povestea des‑zideşte casa, o reface, preschimband‑o din casă în cupa umplută cu cer, în potir de taină, mutandu‑i miezul din răscrucea înţepenită a gândului şi gestului omenesc, intr‑un hazard şi o răstălmăcire siderală, intuită sufleteşte; povestea se întâmplă în spaţiul şi timpul topite în dorul după o zare a luminii, crepusculară pentru prezent, dar promiţătoare ca veşnicie şi necuprindere, accesibile afectiv.

Povestitorii nu pot fi arhitecţi doctrinari, vizionari, decât în măsura în care se sustrag lor înşisi, eul lor fiind înlocuit de bunătatea şi blândeţea unei înţelegeri şi tălmăciri a lumii, zidiţi din iubire şi starea de comuniune cu întreaga Făptură. Povestitorul, mai mult decât un activist pentru armonizarea vieţii omeneşti cu Natura şi Universul, mai puţin doctrinar teologic decât un slujitor al religiilor, îşi şopteşte, îşi foşneşte, îşi murmură, îşi adie rostirea, păstrandu‑se mai mult în duhul poveştii, a unei sonorităţi curgătoare, mlădiate în inflexiunile şi meandrele stării de taină. El, nefiind actor de spectacol, se identifică cu rostirea, trăind‑o, transferând sensul cuvintelor din care‑şi ţese vraja în aievea întrupării lor. Casele pot fi poveşti sau povestitori, cu condiţia să se lepede de orice speculaţie profitabilă documentar, rămânând pure petreceri, praguri şi ferestre între lumi întotdeauna la marginea gândului, în urma şi‑n umbra lui perisabilă şi trecătoare.

Povestitorul nu creează poveşti, el le des‑tăinuieşte, cuminecând pe cei care ascultă un adevăr, pe cât de vulnerabil pentru raţiune, pe atât de evident şi pilduitor pentru suflet. Aidoma peregrinului, el e purtător de revelaţii, călător între aici şi nicicând, între acum şi niciunde. Casa povestită, la cumpăna dintre zări, dobândeşte astfel închipuirea Fiinţei, a vieţuirii în simplitate şi armonie, a consensului prin care consimte să rămână parte discretă din Univers, povestindu‑i celui ce‑o locuieşte, la rândul ei, taina vieţii şi‑a rostului ei. Poveştile se nasc la sat, fiind doar sfat al omului conştient de micimea şi puţinătatea lui, cu văzutele şi nevăzutele ce‑i însoţesc colbul. Poveştile îi pilduiesc acestuia rostul inocenţei, invelindu‑l în pojghiţa protectoare a unei credinţe uşoare, de comuniune cu locul (depănat şi el ca poveste a locului).

Povestitorul «traduce» ceea ce este, face perceptibil un loc şi‑un timp aparent inaccesibile, având şi păstrandu‑şi, cultivandu‑şi o astfel de abilitate (har) a intuiţiei, a sensibilităţii şi a dărniciei, în măsura în care se dezvăluie şi se dăruieşte ca oglindă curată a unei «realităţi», alta decât cea evidentă. Făptuitor de loc‑casă, el deapănă povestea cu atâta firesc şi simplitate, încât «zidurile» pe care le edifică, în loc să mărginească şi să separe, unesc casa‑poveste cu casa univers, nu în sensul autenticităţii gestului şi cuvântului «mare», ci în topirea insesizabilă a universului în particular. De aceea, casa‑poveste‑i o casă vie, ce vieţuieşte cu ciclurile lumii care vremuieşte şi se petrece intr‑o reluare perpetuă aidoma. Timpul poveştii este un timp perisabil, urcător în esenţă şi substanţă magică, coborâtor în aparenţa unei naraţii suspendate, concomitent în neînţelegerea rostului ei transcendent şi în profanul traducerii de zi cu zi. Locul sau spaţiul, marcat astfel drept casă, este în acelaşi timp util şi inutil intr‑o întrepătrundere ferită de orice intenţionalitate prestabilită, indusă, fiinţandu‑l pe cel ce locuieşte, ascultând şi trăind povestea în bogăţia existenţei creatoare de frumos şi armonie perene.

Povestea ruinează şi edifică în ruină, iar prin ruină miceşte lumina exteriorităţii periferice (de formă), mărind lumina interiorităţii, intensificand‑o printr‑o concentrare punctuală insuportabilă şi de neînţeles pentru raţiunea liniară a gregarităţii şi a simplismului. Ruinarea casei intr‑o natură ce o copleşeşte, intr‑o vegetalizare prietenoasă, îi oferă acesteia seva vieţuirii în poveste, şansa de a fi concomitentă cu timpul ascendent al seminţei fermecate, al arborelui cosmic.

Poveştile nu‑s teorie şi nici practică, ele‑s trăire, de aceea se scriu cu slove albe, nevăzute, şi se citesc printre cuvinte; în spaţiul dintre rostiri îşi află împlinirea; de aceea casele, fiind spaţiu, înlănţuiri de cer micit în gândul omenesc, nu‑s decât poveşti de locuit o clipă printre stele. Atunci când casele‑s transpuse (transfigurate) în grafiere, ele rămân poveste doar în tâlcul concomitenţei unui spaţiu mărginit şi locuit provizoriu, în consonanţa însemnului poveste, ideogramat / caligrafiat cu postura spaţial‑cosmică a făptuitorului, de‑semn‑casă. Loc meditativ, de‑semn‑ul casă‑poveste se substituie casei, putând fi locuit imaginativ, textualizând preexistenţa casei, substanţa, povestind‑o de la distanţa păstrării ei în taina supoziţiei visătoare, indiferentă racursiului proiectiv. Graţierea casei poveste îi înveleşte acesteia miezul de poziţionare cosmică în undele unei fluidităţi sinonimă concomitenţei izvoarelor cu zarea oceanului, începutul şi sfârşitul alunecării făpturilor printre valurile agitate ale vieţii.

(1)

Povestea‑i un punct, un miez, o micime a realului până la dimensiunea nerecunoaşterii lui, pentru a trece dincolo în incomensurabilul fabulosului; o punte de alunecare din imposibil în posibil, ea‑i o sfericitate de luminiscenţă ce se amplifică în întunericul ignoranţei lucide, a cunoaşterii prozaice, de suprafaţă, dobândită «educativ», ca memorie şi aducere aminte a cunoaşterii iniţiale (şi iniţiatice) moştenită din imemorialul începutului lumii; povestea‑i o stare imponderabilă, plutitoare în propriu‑i spaţiu sideral de reverie şi răstălmăcire intr‑o simplitate înţeleasă afectiv a rostului vieţii, atât de complicată în aparenţă.

Povestea se naşte în liniştea ce survine la capătul diurn al timpului, atunci când chipul lumii şi al lucrurilor păleşte şi dispare în noaptea tăriilor coborate‑n gândul dorinţei omeneşti, topind truda interogării purtată şi socotită permanent ca apropiere de pragul neantului în fărâma de minune ce sustrage pe nesimţite pământul de‑aici al cuvântului, trecandu‑le «dincolo» în tărâmul fermecat al cântului.

Povestea‑i o casă în versuri, o casă din cuvinte ne‑nţelese separat, dar resimţită din concomitenţa lor ca stare contabilă, ca loc poetic în care nu trupul ca exterioritate şi externalizare senzorială primeşte adăpost, ci sufletul îşi găseşte rostul.

2:

apăs degetele uşor

pe faţa subţire a cerului

şi simt

în privirea luminii, rotundă,

casa poveste

cum creşte în apele‑nori

şi‑adună ziduri de nea

tot mai aproape,

în jurul umbrei de stea

şi‑ascult liniştea

ferestrei din viaţă

şi‑mi pare că‑n palme

ţin un zvon boreal

şi case

se‑mprăştie‑n praguri de vânt,

odăi povestite

fără‑un cuvânt

(2)

Casele povestite se păstrează dincoace de frontiera irealului, fiind accesibile cititorului sau ascultătorului de viaţă «obişnuită». Fantasticul le pândeşte marginea de «normalitate», fisurandu‑le câteodată logica scriiturii şi atunci povestirea (şi casa povestire fantastică) eşuează în teritoriile necunoscute ale nemaiîntâlnitului. Povestirea se deşiră pe parcursul epuizării timpurilor ei conlucrate în fascicolul liniarităţii şi al direcţiei premeditate, lăsând să se simtă dincolo de cuvintele epuizate în tăcere, o taină, o substituire a evidenţei povestite cu subtextul şi substratul de arhaicitate a aceleiaşi poveşti primoridale, povestirea fiind resimţită doar ca suprafaţă a poveştii. La fel, casa povestire este doar extensia locului de taină în care se păstrează odoarele poveştii, învelirea şi învestirea ei cu un posibil înţeles trecător… Casele poveste n‑au uşi, n‑au ferestre, poate că n‑au ziduri, neavând un înăuntru opus lui înafară, ele neavând un timp obişnuit, pământean; nu‑s nici spaţiu dimensionat omeneşte, fiind concomitente lor înşile şi «neantului». Uşile lor sunt de fum, ferestrele lor sunt de ape, zidul lor e de păsări, locul lor e de lumină, miezul lor e arborele roadelor şi seminţelor fermecate dătătoare de veşnicie, vremea lor e a somnului de veghe, a ochiului interior, drumul ce duce la ele se vede doar de sus, dintre stele… Casele povestire, dimpotrivă, au nevoie de uşi, de ferestre, pentru a permite timpului să le străbată de‑scriindu‑le «pas cu pas» intr‑un parcurs premeditat şi limitat ca început şi sfârşit. Ele se dezvăluie ca succesiune de «înzidiri», de locuri distincte, conlucrate unele altora în definirea identitară a unei naraţii «de periferie», dar înţeleasă şi acceptată în şi de literalitatea vieţii «obişnuite».

 

Povestea n‑are plural, că‑i unică, fiinţând ca miez al «realului», ca interioritate ultimă a lui; de aceea casa‑poveste este aceeaşi oriunde s‑ar afla ea în timp şi spaţiu. Povestea‑i un început, o geneză din care se împrăştie multitudinea vieţii. Casa poveste‑i neschimbătoare ca simplitate, limpezime, umilitate, bună voinţă şi armonizare cu întregul vieţuirii. Chiar dacă substanţa (substantivitatea) literalizării ei «geo‑grafice» şi «istorice» se nuanţează, duhul ce‑i leagă făptura (şi făptuirea) este acelaşi; literele şi cuvintele povestirii sunt diferite în funcţie de limbă şi cultură dar spaţiul‑poveste dintre ele este acelaşi; aceeaşi linişte din care se ivesc şi‑n care se‑ntorc rostirile şi rosturile tâlcuite omeneşte…

3:

poveşti de nu se ştie când…

de când eram pământ,

şi stele,

şi somnuri grele.

casele se‑mprăştiau

în vânt

purtând pe creştet

albe vele,

ziduri străvezii,

se învârteau în zbor,

cuminecând cu ape

marginea de nori.

poveşti de nu se ştie cum,

vălătucite‑n miez de fum,

rodite‑n casele cu vatră,

în visul călător de şatră.

poveşti de nu se ştie unde,

tăcute‑n zările fecunde,

în casele fără hotar,

în somnul visului hoinar,

intoarse‑n capătul de lume,

în liniştea fără de nume,

în casele ursite‑n dor

şi‑n gândul fără de zăvor.

Povestirea, ca succesiune şi discursivitate a substanţei din care‑şi defineşte (coagulează) suprafaţa înţelesului (sau sub‑inţelesului) literar îşi conturează aria de problematizare, limitandu‑şi conţinutul descriptiv înăuntrul unei ritmicităţi concluzive, direcţionată congruent timpului ei derulat orizontal, vectorial. Conţinutul vectorializat literal în «rama» evidentă sau disimulată a unei rezoluţii stilistice inventariabilă şi poziţionabilă în limitele obişnuinţei, substanţa randării lui se supune marginii lui, limitei, rămânând captivă unei constrângeri exterioare premeditate. Povestea însă îşi refuză orice limitare, orice contur de umplut doar cu substanţa unor «fabulaţii» refulate terapeutic (psihoterapeutic). Literalitatea ei rămâne permanenta sonoritate (vibraţie) a unui început, semnul unei scriituri prime reluată şi reluată fără a o epuiza în evidenţa conturului de auzit. De aceea, ea se şopteşte, litera ei fiind pufoasă, împrăştiere şi coagulare instabilă de lumină şi freamăt, foşnet, mângâiere a unui loc matern nevăzut preexistent şi indiferent trecerii omului prin vârstele numelor. Povestea se naşte nu în afara noastră, la capătul mâinii, la capătul privirii, conturandu‑ne gândul, sustrăgandu‑l oricărui pericol în comoditatea înţelegerii de «rutină», ci dimpotrivă, povestea se naşte în fiecare din noi, în fiecare clipă călăuzindu‑ne în afara oricărei margini permise cu riscul de‑a cădea din cer şi de‑a deveni păsări fermecate… (3)