• Adam dând nume animalelor, Mănăstirea Sf. Nicolae, Meteora

Cosmin Pavel, Cristina Constantin

HEIDEGGER, GAGARIN ȘI CAPTAIN PLANET

Prima noastră întâlnire cu tema salvării planetei s-a petrecut grație unui serial de animație – «Captain Planet»- difuzat de TVR la începutul anilor ’90. Plotul era destul de simplu, urmând formula consacrată a filmelor cu eroi urbani providențiali, care apăreau de fiecare dată când binele public era amenințat. În fața atentatelor tot mai dese la echilibrului planetar, Gaia, zeița tutelară a Pământului, ce rezidă într-o capsulă de sticlă imersată undeva în oceanul planetar, alege de pe fiecare continent cinci tineri inimoși, dându-le în stăpânire câte un element natural prin intermediul unor inele magice. Existau pe rând un operator al puterii pământului, focului, apei, vântului și, în mod neașteptat, al inimii/sufletului. Invocarea plenară, conjugată, a celor cinci forțe constituia chemarea unanimă a Eroului salvator Captain Planet care se întrupa vremelnic pentru a rezolva situația și a pedepsi pe ticăloși. Cei împotriva cărora luptau cu oarecare lejeritate și optimism Cei Cinci și Căpitanul Planetă erau în genere industriași maligni puși pe înavuțire, ori savanți nebuni și egolatri, cu toții dotați cu mașinării, vehicule și alte invenții diabolice menite să exploateze în chip nesăbuit resursele Terrei. Unui exces de forță distructivă i se opunea o voință salvatoare, însuflețită de ideea Binelui comun, care învingea de fiecare dată în mod luminos, eficace și fățis propagandistic. Planeta era salvată în fiece după-amiază în doar douăzeci de minute, timp de trei sezoane.

În filme e ușor. Mai ales că «e bine» ca Binele să învingă. Asta îți dă cumva siguranța că n-ai pierdut timpul degeaba, și accesează manipulatoriu, deși firav, acea presupusă dispoziție naturală către înfăptuirea Binelui, sădită în Om dintru începuturi. La care se adăuga o înflăcărare juvenilă, ingenuă (pe care o trăiam și noi în fiece după-amiază, timp de trei sezoane, pe un ecran ce devenise dintr-o dată colorat și tot timpul în emisie) ce te face părtaș – în posibil – la mari acte de bravură cu ecou mondial.

În realitate e puțin mai dificil. Însuși termenul realitate pare să fie din ce în ce mai păgubit de realitate. Numim oare așa chipul vazut al lumii, imediatul ei, tot ce ni se așterne înainte? Cum rămâne însă cu ascunsul lumii, cu nevăzutul ei, cu straturile ei sibilinice, plasate înapoia văzului? Unde se dă de fapt lupta? În deschisul ocular, diurn al lumii, în care lucrurile ne apar fățis sau într-o zonă a penumbrelor, a șoaptelor și urzelilor? Realul din lumină, pare să livreze un spațiu al statisticii, al cifrelor exacte și alarmante și implicit al chemărilor la acțiune imediată. Realul ocult dă spațiu teoriilor conspirației, încrengături vaste transcenzând adesea logica, ce implică de la nume celebre, consorții financiare, congregații tăinuite, societăți secrete, cuppole, până la civilizații extraterestre. Așa este construit azi, peisajul luptei pentru planetă: lumea normelor versus lumea fărădelegii. Adică Binele împotriva Răului, la fel ca în orice mit fondator. Așa a fost clădită Lumea, Universul în vechile cosmogonii. Peste domnia răului, sau a haosului, sau pur și simplu deasupra Nimicului se așeza hotărârea unei legi ivită dintr-o rațiune divină. Proiectul divin era mai apoi păzit de eroi, căci răul rezidă coprezent în lume. Avem nevoie de eroi.

Recunoaștem, ne este destul greu să ne raportăm la locul nostru din lume ca fiind o planetă. Am calatorit puțin, n-am traversat niciodată oceanul, n-am schimbat niciodată continentul. Ne lipsește credem, o reprezentare trăita, live, a spațiului viu în lărgimea sa. Avem firește o reprezentare tipică, livrată sau mai bine zis predată, a spațiului geografic să-i spunem teoretic circumscris, a diversității viului, a completitudinii și rotunjimii fenomenului numit planetă. Orice reprezentare, pornește de la o prezență, de la un aici palpabil trăit cândva, vizând asemănarea ideală, producerea încă o dată, aievea.

Ceea ce poate ne încurcă în discuția despre starea planetei este însăși planeta. Adică o reprezentare ce presupune o enormă exterioritate, o imposibilă plasare în afară, într-un În-afară absolut. De aici însă, cu-prinși într-o familiaritate cu lumea, o lume de fiecare dată a mea, planeta se izolează în concept. Când începem însă a îl rosti pe noi, cumulând și generalizând lumea ca fiind una a noastră, o lume a omului, rotunjimea aceea totalizatoare reapare în alt chip. Pot ajunge la o cuprindere a lumii omului doar pornind de la o lume a mea, în care sunt așezat și pe care o rostesc, căreia îi dau sens și largime pe măsură, care se mișcă odată cu mine. Ființa-aici, Dasein (1), omul în genere nu poate străbate drumul dinspre o lume a sa, o lume aproape, asupra căreia lucrează fără încetare, către un punct de deasupra din care să privească pentru a ști că acel lucru pe care îndeobște îl numim fenomenul vieții se manifestă pe un solid astronomic.

• Harta imaginară a pământului plat © Antar Dayal

Conștiința planetei ca fiind un acasă al umanității, loc al manifestării umanului ca fenomen dotat cu unicitate și irepetabilitate nu poate pleca decât de la o conștiință dobândită prin și în locuire, sudură ființială dintre om și loc; o relație de înrădăcinare om-loc, comunitate-loc, umanitate-loc. Proba ultimă a omului-ființă-acasă-în-lume este chiar distanța, intervalul, părăsirea vremelnică a locului. Plecările noastre ivite de imposibilitatea, de greutatea lui aici, ne aruncă în afara locului, cu promisiunea difuză, improbabilă a unui acolo proteic, un locus amoenus aureolat.
Ieșirea din teritoriul cunoscut al oikos-ului, dincolo de granițele zilnice ale lui acasă, în teritoriul dintre lumi, a furnizat o topologizare a lui nicăieri. Acesta a încetat a mai fi un gol insondabil, o lacună, ci s-a tranformat într-o terra nova, lăbărțând spre confínii sfera locuită – oikuoumene – lumea traversată, cucerită de om. Totul a fost instrumentalizat într-o logică a eficienței industriale, a producției și consumului. Treptat Pământul a fost transformat într-un mare obiect aflat la îndemână, manipulat și golit de sens. O atare depoetizare a pământului, s-a petrecut odată cu propensiunea paradigmei tehnico-științifice care rescrie sensul producerii transformându-l în cel al producției (2).

• O ilustrare a lumii locuite (oikouménē) de Barthélémy l’Anglais, Livre des propriétés des choses, c. 1230

Prin poiesis vechii greci înțelegeau a pro-duce, a aduce la ființă, a scoate din ascundere, a purta către lumină ființa unui lucru. Vechiul techne desemna cunoașterea practică pusă în slujba pro-ducerii, adică a ivirii mirabile în spațiul ființării a unui lucru. Technites, meșteșugarul, prin justa chibzuință asupra celor ce intrau în facere, zăvora în lucru însuși nucleul semnificativ al acelei lumi. Ei bine un simplu scaun, un scut sau un templu purtau cu ele în chip grăitor modelul și chipul lumii aceleia. În schimb Tehnica interpune în facere, mânuire și producere, mașina. Unealta este înlocuită de mașină, iar omul a fost făcut, din făurar, operator. Mișcările sale au devenit mașinale, ele nu mai aduc în spațiul trăit unicatul ci produsul de serie, căci gândirea tehnică a fost și ea înlocuită de o suită rutinală. Să dăm vina pe tehnică.

Cuvântul central al discursului ce legitimează lumea tehnică este progresul. Progredi a merge înainte (în latină) nu implica inițial o avansare către un mai bine. Ideea că mersul înainte al unei societăți, al omenirii, este calea către un viitor fericit apare în Iluminism și se consolidează în secolul al XIX-lea căpătând statutul de termen cheie al ideologiilor ce aveau sa urmeze. Subsumate ideii de progres, prezentate ca principale beneficii ale acestuia, sunt viteza și comunicarea rapidă la distanță. În fapt în amândouă se ascunde relația permanent deficitară a omului modern cu timpul. Scurgându-se în detrimentul individului timpul a trecut prin același proces de artificializare, de plastifiere. Timpul a fost obiectivat și împachetat în ore-muncă traduse în ore-bani. Trăirea temporală curentă este aceea a lipsei. Timpul este ceea cea lipsește tot timpul și de aceea el trebuie produs, apare o piață a timpului. O sumă întreagă de dispozitive time-saver ajung să ne însoțească permanent, obiecte personale, confesori intimi, proteze stranii ale unui om despărțit de sine. Sub dezideratul superlativ de a fi în permaneneță în legatură cu ceilalți, de a fi branșați la tumultul neîntrerupt al lumii, de a fi informați, ne refuzăm, adesea fără interogări sau dubii, întâlnirile adevărate, clipele de răgaz sau de intimitate cu sine. În chiar imaginea excesivă a lumii, care se insinuează în casele noastre prin fluxul ecranat, lumea se retrage. Asistăm la o erodare a sudurii dintre om și loc. În relația firească de statornicie, de construire a unei identități pornind de la stăruința într-un loc anume s-a strecurat, separatoare, mobilitatea. Pentru a fi trebuie să te miști, să fii conectat, sa fii pretutindeni, adică niciunde – suspendat. În fine, tânguirile noastre trebuie să se îndrepte mai degrabă spre această aparent iremediabilă pierdere a locului, către disoluția legăturilor tefere din noi și dintre noi și lume. Să deplângem așadar înstrăinarea, autoexilarea din mijlocul lucrurilor. Am devenit alieni, străini de pământ din clipa în care am pornit să plutim deasupra lui. În vânzoleala noastră – Odisei moderni – în spațiul virtual locul se retrage. Paradoxal cucerirea spațiului (cosmic) echivalează cu abolirea totală a Locului. Zborul temerar al lui Gagarin, ieșirea sa pe orbită echivalează cu o a doua Izgonire. Prin chipul eroic al lui Gagarin umanitatea și-a parăsit pentru a doua oară Locul. «Preț de o oră un om a existat dincolo de orice orizont – totul era cer în jurul său, sau mai exact totul era spațiu geometric. Un om exista în absolutul spațiului omogen» (3). Aruncat în spațiu, omul își constată în distanță planeta, pe care n-o recunoaște. E obiectul absolut – objectum – aruncat în spațiu. Iar privirea sa o privire sprectrală, din afara corpului.

Încălzirea globală, gaura în pătura de ozon, epuizarea resurselor de energie și de hrană, fenomenele naturale extreme, toate acestea sunt semne ale pierderii măsurii asociate facerii, a hibris-ului. Întrebarea «Salvăm Planeta?”, dimpreună cu retorica ei, cu certitudinea și urgența răspunsului implică recursul la etică, la angajarea faptului-de-a-fi-aici.
Etica, vine din grecescul ethos, care este tradus în mod curent prin caracter, fire, sau comportament. De la Heraclit se păstrează câteva fragmente care îl conţin pe ethos, ambele vorbind despre raportul omului cu divinul: Ethos antrhopo daimon. Acest fragment comportă o traducere uzuală de tipul «Firea sa îi este omului daimon”. În «Scrisoare despre umanism” (4) Heidegger critică această traducere, tocmai pentru că pierde întelesul grecesc al termenului, îndepărtandu-l de puterea sa de a relaţiona cu lărgimea fenomenului fiinţării. «Ethos înseamnă sălaş, loc al locuirii. Cuvântul numeşte spaţiul deschis în care locuieşte omul. Deschisul sălaşului său face să apară ceea ce se îndreaptă către esenţa omului şi care, venind, sălăşluieşte în preajma lui. Aforismul vrea sa spună: omul locuieşte în măsura în care este om, în apropierea zeului.»Aşadar ethos-ul este chiar modul în care, ca oameni, suntem în lume locuind, în preajmă, aşteptând venirea divinului. Şi prin însuşi sălaşul său, prin locuirea sa, prin felul de a sta aici, de a lucra, de a îşi face casa, omul este aşezat în această deschidere care este pe masură să primeasca divinul. Ethos-ul, locuirea sa bună este cea care ia totul în grijă, dând seama de felul în care el rânduieşte lucrurile în jurul său.

În lumina aceasta, orice arhitectură trebuie sa fie o etică. Construirea casei omului nu poate să înceapă decât de la ethos-ul său, de la felul său de a fi în lume. Casa nu doar adăposteste omul, ferindu-l de rele şi de ce se pretrece afară ea trebuie sa fie însăşi manifestarea ethos-ului, a sălăşluirii laolaltă cu tot ce ne stă aproape. A practica o arhitectură etică presupune întelegerea acestui ethos, şi invitarea sa în casa omului (în proiect) ca fiind cel care poate rosti /rostui locuirea.

Iminența care decurge din întrebarea «Salvăm Planeta?»este în mod fals dată de epuizarea fizică a resurselor planetei-corp. Umanitatea văzută nu în sens de sumă a tuturor umanilor ci umanitatea ca dotă ființială, este obnubilată, trecută în lâncezeală.
Pământul este materia în care se produce mușcătura noastră zilnică provenită din nesațul aproprierii lumii. Pământul a fost creat înca o dată, de om, construit bucată cu bucată, colonizat cu tenacitate, arpentat în întregime. Lumea a fost demitizată prin geografie, ajungând să fie o întindere cartată, măsurată, călcată. Astăzi nu mai există terra incognita, nu ne mai putem rătăci la propriu. Suntem pretutindeni acasă. Și totuși acel acasă dintâi, pare să se fi îndepărtat. Starea naturală sau ceea ce îndeobște numim natură, belșugul începător, nevătămat al lumii nu mai e. Suntem acasă, confortabil instalați în lumea integral posedată sau măcar suprevegheată prin tehnică, și în același timp acasă nu mai e cu putință. Deși, acasă pretutideni omul de astăzi nu mai este acasă nicaieri. Starea de hyper-pribegie, a locomoției rapide, a vieții trăite intens a-topic și a-cronic la scara planetei îl transformă pe omul contemporan într-un homeless, un fără-de-casă.

Căderea omului din natură, îndepărtarea de însăși natura sa, îl fac sclavul tehnicii ce reclamă o lume nouă (5). Astăzi suntem acasă într-un acasă de-naturat, a cărui natură, a fost alungată și înlocuită cu o alta, construită. Logica păstrării a fost surclasată în fapt de logica înlocuirii. Constatarea târzie propovăduiește timid recuperarea logicii îngrijirii, a salvării tardive a ce se mai poate sub forma ecologiei. Venind din înrudirea cu grecescul oikos, ecologie ar însemna mai aproape de sensul inițial știința ținerii casei, a întregimii sale, a menținerii tefere a miezului lui acasă. (6)

• Ne-am permis să parafrazăm, prin titlul acestui scurt text, sintagma «Heidegger, Gagarin et nous» titlul unui eseu de Emmanuel Levinas, cuprins în volumul Difficile liberté. Essais sur le judaïsme, Ed. Albin Michel, Paris, 1976, pp. 299-303

Note

1. În sensul pe care îl dă Martin Heidegger în Sein und Zeit (1927), tradusă în limba română Ființă și timp, Ed. Humanitas, București, 2002
2. Martin Heidegger, Întrebarea privitoare la tehnică în: Originea operei de artă, Ed. Univers, București, 1982, pp. 113-134
3. Emmanuel Levinas, «Heidegger, Gagarin et nous»în Difficile liberté. Essais sur le judaïsme, Ed. Albin Michel, Paris, 1976, p. 301
4. Martin Heidegger, «Scrisoare despre umanism»în Repere pe drumul gândirii, Ed. Univers, București, 1982, pp. 333-335
5. Jose Ortega y Gasset, în conferința «The Myth of the Man Behind Technology», citat de Karsten HARRIES, în articolul «Search of Home» https://www.theo.tu-cottbus.de/Wolke/eng/Subjects/982/Harries/harries_t.html. Pentru Ortega y Gasset lumea pe care arhitecții visează să o creeze prin tehnică este un «imens aparat ortopedic”
6. Textul reia parţial câteva idei enunțate mai pe larg în lucrările noastre de doctorat. Daniel-Cosmin Pavel, Toposul lui acasă, teză de doctorat Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu, Bucureşti, 2014; Cristina Constantin, Arhitectura dinaintea arhitecturii. Note despre începutul proiectului, teză de doctorat Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu Bucureşti, 2012