Concursul de eseuri Discursuri Critice HOME | any | more | ? – text de Sarah Robinson (Președintele juriului, ediția 2019)
Fie alungați de acasă sau părăsind-o de bună voie, niciodată în istoria lumii nu au locuit atâția oameni în afara țării de proveniență, așa cum se întamplă acum. Strămutarea este firească. Cu toate acestea, nu

RENÉ MAGRITTE, L’heureux donateur, ulei pe pânză, 55 × 45 cm, 1966, Musée d’Ixelles, Brussels
Fie alungați de acasă sau părăsind-o de bună voie, niciodată în istoria lumii nu au locuit atâția oameni în afara țării de proveniență, așa cum se întamplă acum. Strămutarea este firească. Cu toate acestea, nu cu mult timp în urmă, oamenii erau recunoscuți dupa rădăcinile lor – înainte de a purta numele tatălui, eram numiți după locul nașterii – acel loc atât de important pentru formarea identitătii, încat îl purtam ca nume. Reciprocitatea dintre persoană și loc era atât de evidentă, încât nu putea fi pusă la îndoială. Acum putem fi oriunde și, practic, să trăim oriunde ne dorim. Libertatea noastră este în mod justificat una din cele mai importante surse de mândrie personală. Cu toate acestea, acest simț al libertății vine în contradicție cu egala și profunda dorință de refugiu și cu frâiele ce ne leagă de unele locuri, acele locuri sacre pe care le numim acasă.
Chiar și libertatea are limitele ei – «fiecare ființă poate fi sănătoasă, puternică și fertilă, într-un anume orizont», așa cum ne amintește Nietzsche. Cu toate acestea, această graniță, realitatea unei limite, este ceva ce nu acceptăm cu ușurință. Născuți din materie, tânjim mereu la depășirea ei; frontiera noastră este mereu în mișcare – suntem, la urma urmei, specia ce vrea să colonizeze spațiul extraterestru.
Arhitectura noastră concretizează acest simț al dorinței, mult prea frecvent în clădiri şi oraşe, şi, în loc să promoveze simțului de apartenență, servește mai curând la întărirea sentimentului de alienare și disfuncționalitate. Lipsa de rădăcini ar putea fi natura noastră modernă și paradigmatică, însă dorul de casă si lipsa de rădăcini, luate împreună, ne trasează cel mai exact portretul. Fiecare animal are o casă, un habitat de care depinde viața lui. Animalul și habitatul sunt înțelese împreună precum un organism extins, trăind în interdependență. Ce ne face să credem că noi, oamenii, animalele suntem cumva scutiți de acest mandat existenţial? Casa vorbește vulnerabilității noastre, interdependenței noastre înnăscute, amenință simțul nostru de neînduplecare și separare. Casa este un nod al opozițiilor profunde – facându-ne să punem la îndoială importanța rădăcinilor versus libertatea, localul versus universalul, tradiția versus inovația, continuitatea versus schimbarea, femininul versus masculinul, socialul versus personalul, natura versus cultura, speranța versus refugiul, fereastra larg deschisă versus pereții ce ne apără. Explorarea sensului de acasă este o șansă să ținem seama aceste nedumeriri nu ca opoziții ce nu pot fi reconciliate, ci ca polarități dătătoare de energie, ce ne îmbogățesc înțelegerea faptului că arhitectura poate nutri simțul de apartenență și poate crea locuri ce își merită titulatura de acasă.
”Înțelegerea acestor eseuri risipește orice idee ca spațiul este geometric, neutru, ca îi lipsește un locus. Noțiunea că suntem aruncați într-un spațiu nelimitat – că perindarea rapidă și mobilitatea ușoară a vieții moderne în orice fel ocolește nevoia noastră mai profundă de împământenire și a unui sentiment de apartenență – este, de asemenea, complet respinsă. Aceste voci au afirmat în atâtea feluri, cu înțelepciune și multă blândețe, că o incintă sacră al cărei loc este sinele este casa. Acasă este un teren al îngrijirii, un loc de atenție sporită, «unde fiecare detaliu contează» (1), o materializare a conștiinței umane ancorată pentru a plasa simultan exprimarea și consolidarea a ce suntem: «Căminul și locuitorii săi se modelează reciproc într-un dialog continuu» (2). Iar această reciprocitate, această interdependență, estompează granița dintre persoană și construcție – în dinamica de a coabita amândouă sunt făcute și refăcute continuu. Nevoia de personalizare, de a-și lăsa urmele, de a exterioriza urmele sinelui, vorbește despre nevoia imaginației de a se extinde neîncetat, de a-și însuși spații pierdute, de a le asambla, de lărgi propriul cerc. Astfel, dialectica imaginației – cea mai revoluționară capacitate umană a noastră – trebuie să fie îndepărtată, dar nu îngrădită, imaginația se hrănește cu sugestia, dar este frustrată de control. Pentru a-și merita numele, o casă trebuie să găzduiască corpul atât cât găzduiește și imaginația.
1. Paul Văleanu, «Chasing Harmony»
2. Laurențiu Cauni, Ligia Tantu – «DENSITY and identity»