Home / 3/2019  / În peștera oglinzilor – Bogdan Ghiu

În peștera oglinzilor – Bogdan Ghiu

«Peștera lui Platon» este una dintre cele mai cunoscute alegorii ale culturii occidentale, deci universale – sau, mai exact, universalizate. Dar ce este, totuși, această imagine, acest construct: un mit sau o alegorie? Și, și,

Michelangelo – The Awakening Slave, sculptură, marmură, 2,67 m, 1525-1530, Galleria dell’Accademia, Florența

«Peștera lui Platon» este una dintre cele mai cunoscute alegorii ale culturii occidentale, deci universale – sau, mai exact, universalizate. Dar ce este, totuși, această imagine, acest construct: un mit sau o alegorie? Și, și, s-a spus. Ca mit, ea contează prea puțin: există atâtea mituri! Ca alegorie însă răsună până azi. Adică e operațională și operaționalizată, utilizată moral, moralizator – adică politic.

 

«Peștera lui Platon» este (și ea) un pharmakon, adică o otravă-medicament, o figură ambiguă și ambivalentă, care, în loc să fie mânuită cu grijă, pentru a-i întrebuința cu precizie, eficace, de la caz la caz, ambele fețe, a fost tranșată și redusă la un blestem, la o catastrofă. Uitându-se în mod interesat că orice pharmakon este bun (folositor, salvator) tocmai prin partea sa rea și rău (ineficace, nefast) tocmai prin partea sa bună.

Reductiv «negativ», alegoria «cavernei» sau a «peșterii lui Platon» servește la afirmarea sau re-afirmarea, la instituirea sau confirmarea unei diferențe, dar nu a unei diferențe simple sau unice, ci a unei diferențe reverberante sau proliferante, care, odată demarată, marcată, nu mai poate fi oprită, și nu doar se repetă ca atare, ci se «traduce», adică se propagă modular, travestit, ca mereu alta.

 

«Peștera lui Platon» este o schemă, o structură cratopoietică, altfel spus creatoare de asimetrii, adicăde putere. Este un dispozitiv, o mașină de judecare, de fapt un adevărat tribunal depreciativ, care(adică) stabilește și stabilizează o diferență politică și socială prin intermediul unei diferențieri și judecări intelectuale și (adică) morale: există unii, cei mulți, societatea, care e superficială tocmai pentru că e îngropată, de două ori ruptă de Real, de lumea adevărată, singura aflată la față, cu fața la Soarele Ideilor, capabilă să-i înfrunte față în față lumina necruțătoare. Ceilalți, care sunt și cei mulți, se ascund de lume, se auto-îngroapă, «peștera lui Platon» fiind o temniță auto-creată, în care oamenii se închid singuri, decizând să se ascundă de Real și afirmându-și în felul acesta neputința, incapacitatea structurală și substanțială, deci oferindu-se prin ei înșiși dominației, guvernării, călăuzirii la suprafața realității, în lumina nemiloasă a Adevărului: «servitudine voluntară». Oamenii, toți oamenii, «specia umană» se întemnițează singură, își ține singură ochii închiși, preferând fantasmele interioare auto-cultivate în locul confruntării nobile, supra-terestre, deci deja supra-umane, cu realitatea, cu lumina deplină, necruțătoare, a Adevărului.

 

Lumescul social e sub-teran, în vreme ce suprafața propriu-zisă a pământului e deja Cerul (Ideilor), Soarele (Adevărului), Eterul, Eternul. Idealul este în acest fel naturalizat, ocupă și confiscă natura, iar ceea ce, tocmai, am putea considera «natural» devine o stare de excepție debilitantă, o stare care preferă artificiul, lumina deja artificială, singurei lumini naturale, cea supra-naturală.

 

Se observă deja paradoxul și chiar aporia acestor construcții intelectuale, vag dramaturgice.

 

În alt registru și regim al istoriei, în grotele (pre)oamenilor (sub)oameni s-a născut arta, adică reprezentarea, ca reamintire și evocare a realului natural luminat aflat la suprafață, adică expus: adevărul înseamnă expunere nu numai a celorlalți, ci în primul rând de sine. Nu întâmplător a vorbit Michel Foucault, concluziv, despre filosofie numind-o «curajul adevărului». Adevărul și curajul se implică reciproc. Or, se pare că arta (semnul, imaginea, comunicarea) se va fi născut tocmai dintr-o fugă și ascundere de adevăr, dintr-un ne-curaj al înfruntării adevărului la suprafața luminii.

 

Arta se va fi născut în «peștera lui Platon» ca o tentativă morală de a (supra)compensa lipsa curajului de a înfrunta realitatea la suprafața acesteia, adică față în față cu lumina necruțătoare a soarelui adevărului. Arta, deci, ca tentativă de recuperare și de revanșă morală față de sine însuși a omului.

 

Căci «peștera lui Platon» este de fapt un dispozitiv optic, care provoacă în mod artificial întunericul, bezna, privarea de lumină și (deci) de libertate, pentru a putea să reconstituie artificial, răsturnat, realitatea – ca imagine.

 

«Peștera lui Platon» este un cinematograf-teatru, tragedia rămânând să se desfășoare organizat, controlat, după script prealabil, la suprafață și colectiv. Tot colectiv, «peștera lui Platon» inventează antropologic (deci trans-istoric) «modernitatea». Trebuie văzută nu doar ca un diagnostic și ca un verdict sancționând o deficiență, ci și ca un rit inițiatic atent condus, prin care, fără provocarea unei îngropări și orbiri voluntare, nu se poate vedea, văzul nefiind, tocmai, natural, ci trebuind să fie creat. Ce nu se accentuează, de obicei, suficient din mitul-alegorie al «peșterii lui Platon» este faptul că nimeni, de fapt, nu se naște și nu viețuiește direct afară, la Soare, ci trebuie să treacă prin «peșteră», deosebirea, discriminarea moral-politică fiind făcută să intervină tocmai între cei care, până la urmă, la un moment dat, vor să evadeze și cei care deocamdată întârzie să se decidă a înfrunta adevărul, adică să iasă la suprafață, ex-punându-se. Oricum însă, fără «peșteră», fără trecerea re-născătoare la «naturalitatea» văzului «artificial» creat în condiții de beznă și de orbire provocate (controlat) nu se poate. Și tocmai, abia promovarea și cultivarea interesată a acestei utilizări non-procesuale și an-inițiatice, deci non-alegorice, a alegoriei «peșterii lui Platon» mai cu seamă de către elitele politic-intelectuale, dar și popular, trebuie criticată și blamată, combătută. Fără «peștera lui Platon»nu se poate: este un dispozitiv etic (de creare de sine) mai înainte de a fi un dispozitiv optic.

 

Ca dispozitiv optic, spuneam că «peștera lui Platon», ca situație tehnică, experimentală, de laborator este un cinematograf. Dar cine mai merge, azi, la cinema? Și ca să vadă mai ales ce? Niciodată imaginile arhetipal-tehnice, artificiale, nu și-au acuzat mai mult ca azi artificialitatea, a-realitatea. Căci, dacă în «peștera lui Platon» se experimenta regăsirea și re-crearea realității prin și ca imagini false în sine, azi în «peștera lui Platon»falsitatea imaginilor nu mai urmărește să provoace adevărul, adică să determine ieșirea, evadarea în realitate, ci evadarea din realitate. Trăim închiși nu înăuntrul «peșterii lui Platon», ci în afara ei, fiecare în propria sa «peșteră»: ca niște pustnici auto-ex-comunicați ai «comunicării».

 

Și de-acumdevin telegramatic. Dublul sens al cuvântului ecran: deschidere care implică bararea. Comentând, de fapt rescriind Republica, Alain Badiou chiar vorbește despre «peștera lui Platon» ca de o «sală de cinema», dar, în termenii unei disocieri deja clasice operate de Marshall McLuhan, noi continuăm să gândim adevărul, imaginea, deci și «peștera lui Platon», în termeni «analogici» de lumină proiectată de undeva din spate, din urmă și de deasupra, atât artificial (în cinemaul «peșterii»), cât și natural (la suprafață, după ieșirea în lumina adevărului).

 

Or, azi, imaginile nu se mai proiectează «transcendent» pe ecrane, ci emană, iradiază «imanent» din ecranele înseși: ecranul e imaginea, imaginea e ecranul, de fapt nu mai există, aparent separat, distinct («analogic») nici ecran, nici imagine, nici ochi, nici minte – doar lumină, «stadii» ale luminii. Exact ca în anumite intuiții avansate, extreme, mai vechi (mistice) sau mai noi (filosofice, cele mai recente la Bergson și Deleuze). Lumina nu se mai proiectează, ci emană (sau poate mai exact ar trebui să spunem «i-mană», dacă tot vorbim de imanență) parcă din lucrurile înseși. Astfel încât în noul regim indistinct-imanent al luminii, expunerea generatoare de adevăr devine nu numai problematică, ci chiar imposibilă. Cum să te mai expui unei lumini ne-proiectate, de fapt unei luminiscențe a-direcționale, difuze, unei lumini devenite nu direcție, scop, drum, scenariu dramatic, ci mediu ambiant vag luminat, adică nici luminat propriu-zis, nici scufundat la propriu în beznă? Ca putregaiul – ecranele noastre.

 

Nici rază, nici beznă: fosforescență. Adică lumina de veghe – de control, unii prin alții, unii de la alții și fiecare prin sine – al noului stadiu-realitate al «peșterii lui Platon»-lume.

 

«Peștera lui Platon» în stadiul ei «clasic», altfel spus «analogic», pre-«digital», presupunea decizie, curaj, urnire, punere în mișcare, eroismul personal al unei duble orientări decise, al unei duble mișcări de subiectivare printr-o ieșire (din «peșteră») care însemna în același timp o înălțare (la suprafața adevărului, în lumina supra-naturală a Ideilor). Două sau chiar trei mișcări, trei – la propriu – acțiuni de subiectivare, de devenire-subiect: a te dezlega, a ieși, a urca.

 

În mediul «clasic», «analogic», al imaginilor separate, născute în condiția beznei, deci în regimul proiecției clasice a spotului luminos purtător de imagini, cel care se decidea să se ridice și să iasă, ridicându-se, ecrana ecranul, devenea ecran, adică umbră, erou negativ care întrerupea temporar și fragmentar  proiecția, adică fluxul narativ de imagini.

 

La Platon, «peștera» era un beci pedagogic, formativ și performativ, în care vinovat nu erai pentru că te aflai, ci dacă rămâneai, dacă nu-ți propuneai să ieși, să evadezi. Azi, peștera este la propriu lumea însăși, dar în care lumen­-ul nu mai este lumină, ci luminiscență, ceva hibrid, bastard, dubios, fantomatic, spectral, între lumină și întuneric, nici lumină, nici întuneric, în care sensul pharmakeutic al întunericului a fost neutralizat, dublul tăiș al pharmakon-ului, între care trebuia să știi, adică să înveți să alegi, devenind o amestecătură, un mediu vitros-lichid.

 

O lume capitonată cu oglinzi, în care ceea ce definește «caverna» nu mai e întunericul – sau, mai exact, diferența dinamică, propulsivă, întuneric/lumină, lumină artificială-lumină naturală –, ci luminozitatea, vizibilitatea redusă, nici orbitoare, nici privativă: strict de veghe, de priveghi și control, cât să ne descurcăm într-un indistinct în care nu există posibilitate de orientare.

 

Ceea ce doar se visa urât, iată, se realizează. Și tocmai realitatea ca trecere la act a irealității provoacă o senzațienu metafizică, cisomatică,de greață.

 

Închidere între oglinzi, vertij, vomă. Toate, de aceeași culoare amestecată, indefinibilă, oribilă (verzuliul fosforescent, urmat de galbenul postcombustiv inventat de light designerii distopiilor postapocaliptice hollywoodiene și, acum, de albul orb, cataratic, luminozitate fără sursă, deci fără soare, din Game of Thrones). În lumea nici crepusculară, nici aurorală a «morților vii» politici, falșii luminoși luminiscenți cu Luminile lor fosforescente, «focuri vii» care par a promite comori îngropate în solul propriu, cerând imperios, pretins anti-imperial, din nou, sânge.

 

Altfel spus, diferența (de «epocă») dintre hibrid(are) și amalgam(are), pe care abia de acum înainte ar trebui să începem s-o cercetăm, să încercăm s-o distingem.

Review overview