Photo by Dana Milea & Mihai Zachi

Inițial, m-am gândit să fac o descriere detaliată a ceea ce înseamnă un acasă realist, sau poate unul fictiv, sau poate ambele, însă… nu cred că va fi suficient timp pentru asta. Nici măcar nu sunt sigur că aș ști să fac asta și nici nu prea cred că aș avea răspunsuri precise de dat. Așa încât, cu toate că îmi place subiectul acestei provocări, mă voi rezuma la a scrie pe scurt despre câteva gânduri și imagini care mi-au trecut prin minte mai întâi la început, apoi pe măsură ce mă adânceam în a cugeta și a-mi imagina sentimentul de a a te afla acasă. Pentru început, să nu am suficient timp nu este cu siguranță o calitate pe care mi-aș dori-o la mine acasă. Spoiler: reflectarea la acasă va relaționa în mod inevitabil nu doar cu lumea fizică și arhitecturală, ci va cuprinde și numeroase lucruri care cred că aș dori să existe în «locul» unde «aș alege» să trăiesc. De data aceasta, vor exista mai puține referințe, fiindcă multe din cele ce urmează provin din experiența personală. Chiar și așa, dacă există vreun doritor, sunt deschis să analizez și să mă schimb… zic și eu așa.

 

Am încercat să-mi las mintea să zburde în timp ce-mi imaginam asta, apoi să scriu totul, ceea ce am și făcut, dar, în ciuda faptului că n-a fost prima dată când încercam o astfel de metodă, tot nu am fost «speriat» de rezultate. Așadar, în final, cred că va exista un fel de ordonare formală a textului și, din fericire, și a gândurilor. Crearea unei dezordini necesită și ea timp, fiind uneori mai dificilă decât a crea ceva ordonat. Sau poate nu numai crearea dezordinii, dar, mai mult, înregistrarea dezordinii create pentru a putea fi «înțeleasă» de ceilalți. Se pare că încă mai am nevoie de mult exercițiu cu metoda mea a «haosului ordonat».

 

Unii s-ar putea întreba care este scopul tuturor acestor lucruri? Păi, definiți «scop». Scopul pentru cine? Spuneți-mi care este scopul tuturor celorlalte alese în schimb și de ce scopul acela este o alegere mai bună! Etc, etc. Poate că sunt curios ce înseamnă acasă pentru mine și, mai ales, cum ar arăta atunci când aș încerca să-l pun pe hârtie. Poate că sunt curios ce ar însemna pentru alții acasă, mai ales cel ideal; poate sunt curios de ceea ce fac alții pentru a ajunge acasă, de ceea ce fac alții pentru a-și găsi un acasă. Poate ar putea fi un mod stângaci de a începe o conversație. S-ar putea să credeți că acest lucru a fost făcut de atâtea ori înainte, totuși… Nu pot să neg că multe dintre aceste încercări mi se par timide, reținute, superficiale, formale și, mai presus de toate, extrem de limitate și non-imaginative. Este ca și cum nimeni nu vrea nimic și toată lumea are deja tot ce și-a dorit vreodată. Ei bine, nu mă aștept ca acesta să fie diferit, și nici nu mă aștept ca cineva «să aibă timp» pentru asta, dar… și ce ?!

 

Câteva dintre lucrurile care îmi trec prin minte când mă gândesc la sentimentul de acasă sunt, nu într-o ordine anume: jucării pentru minte infinite, o imensă diversitate (nu chiar fără margini, dar, totuși, foarte mare), un fragment de informații googolplexiane, suma întreagă a tuturor experiențelor mele (trecute, prezente și viitoare), locurile, lucrurile și formele de viață care mă ajută cel mai mult în realizarea obiectivelor mele, care sper să rămână mereu în schimbare, oriunde m-ar duce picioarele, suma tuturor locurilor în care răul nu mă ajunge, oriunde, multă colaborare și cooperare, curiozitate nesfârșită, observare nelimitată, progres continuu, scopuri, valori, competiție constructivă care ajută pe cel mai bun să devină și mai bun, accesibilitate și conectivitate informațională și fizică perfecte…

 

Într-o oarecare ordine:

 

Vreau vecini, mulți-mulți. Deoarece, cel puțin în ceea ce privește casa mea, cred că dimensiunea contează, iar o populație uriașă este o necesitate. Nu mă voi lansa acum într-o descriere a numeroaselor moduri în care (cred) știu că aceasta contează. Ar trebui, de asemenea, să existe o gamă largă de densități, dar, probabil, să varieze între mare, mai mare și extrem de extrem de mare, cu buzunare mici. Probabil o zonă metropolitană. Probabil una cu, să spunem… un minim de… 10 milioane de oameni?! Nu, e prea modest! Un minim de 20 sau chiar 30 de milioane de oameni sună mai adecvat. New York pare atrăgător, sau poate Lagos… sau … New Delhi, Dhaka sau … Beijing, Shanghai, Guangzhou, păreau potrivite …, Mexico City, São Paulo sau poate Jakarta, sau … Tokyo, sau … hmmm … Tokyo …?! Da! Probabil Tokyo! Aproximativ 40 de milioane de locuitori din zona mai mare a orașului Tokyo ar trebui să fie important. Deși, cu siguranță, nu m-ar deranja să fie și mai mare. Având acces la acea cantitate de «capete» și «mâini», înseamnă, chiar dacă doar 0,001% din cei 40 de milioane de locuitori sunt implicați într-o activitate, că încă rămân 40.000 de persoane care desfășoară o activitate în acest spațiu mic de cca. 100 x 100 km. Asta dacă suprafața uniform distribuită pentru o persoană care ar desfășura această activitate ar fi de aprox. 600 m, așa că, după mers pe jos timp de 15-20 de minute, ar trebui să găsești cel puțin trei persoane care fac o anumită activitate. Simplific, dar șansele sunt, cu siguranță, mai mari decât într-un loc ca Bucureștiul. Și Tokyo chiar nu este un oraș cu o densitate mare! Dar, din nou, este probabil un punct bun din care să începem. Da, se simte deja mai aproape de ce înseamnă acasă.

 

În ciuda numărului de locuitori și a culturii uimitoare și, într-o oarecare măsură, bogată și deosebită (o opinie personală pe care sunt dispus să o dezbat), din alte puncte de vedere Japonia nu găzduiește cu adevărat o diversitate culturală mare. De altfel, nici cea mai mare parte a țărilor europene nu o oferă. Da! Fericiți-ne! Suntem plantele norocoase, avem un acasă mono-cultural, stabil și uniform. Nu-i o idee prea bună! Sunt sigur, cred, că acasă ar trebui să găzduiască și accesibilitate ușoară la o mare diversitate culturală. Deci, cu alte cuvinte, vecinii ar trebui să fie nu numai mulți, ci și variați cultural. În unele privințe, Papua Noua Guinee, Indonezia și alte țări din Asia de Sud-Est și multe țări din Africa Ecuatorială se numără printre cele mai bogate din punct de vedere cultural (1, 2). Vă puteți imagina că în Papua Noua Guinee, o țară mai mică decât dublul mărimii României, cu o populație de numai 8 milioane de oameni, există aproximativ 851 de limbi vorbite azi?! Acestea sunt limbile, nu dialectele (3)! Mă simt din ce în ce mai confortabil. Acesta este un frumos plus al casei mele. Dar mă voi răsfăța, îngăduindu-mi să spun că acest lucru este încă insuficient. Aceste culturi nu sunt într-adevăr atât de diferite, până la urmă au evoluat pe aceeași (jumătate de) insulă (într-un fel). Aceasta reprezintă, în ciuda faptului că este cea de-a doua cea mai mare insulă din lume, și unul dintre cele mai variate bio-locuri de pe planetă. Mai degrabă aș prefera o combinație de culturi mai contrastante, cum ar fi cele care se găsesc în anumite orașe universitare internaționale (orașe colegiale) sau în anumite unități turistice / de călătorie, cum ar fi anumite hosteluri etc. Poate că acest lucru ar putea fi realizat prin dimensiuni foarte mari: de exemplu, Universitatea Națională Deschisă «Indira Gandhi» din New Delhi are mai mult de 4.000.000 de studenți înscriși (4); sau prin procentul din totalul populației: Aix-en-Provence are o populație totală de aproximativ 150.000, din care 40.000-80.000 sunt studenți, dintre care mulți sunt internaționali. Aceștia reprezintă aproximativ 50% din populația unui oraș de dimensiunea Piteștiului. Cu toate acestea, probabil că veți pierde câteva sute de limbi, dar restul va fi mai diversificat / cu mai puține asemănări. Aș fi foarte curios de rezultatele studiilor pe această temă a diversității culturale și lingvistice, în astfel de locuri. Deci, ar trebui să trăiesc într-un hostel! Glumesc! Deși nu m-ar deranja deloc. Depinde. Și din nou, de asemenea, nu m-ar deranja să locuiesc în unul din acele campusuri universitare. Acestea pot fi locuri uimitoare. În orice caz, de reținut: îmi place o mare diversitate culturală și inevitabil lingvistică, cu cât mai mulți reprezentanți posibil. E tot mai fictiv, dar de ce nu?! Doar pentru comparație, ai mult noroc dacă găsești mulți vorbitori de o limbă (non-română) dată în România (să nu spunem că România este un exemplu atât de rău, pentru că nu este, dar nu este nici unul prea bun).

 

Pentru a nu exagera, recunosc că, la un moment dat, mi-aș dori să am opțiunea de a nu avea vecini. Nu, nu, nu! Nu este adevarat. Îmi mușc limba acum. Ai grijă ce îți dorești! Ceea ce am vrut să spun e că într-o perioadă «specială» din viața mea prea adesea irațională aș putea să-mi doresc o aparentă însingurare, pentru care impresia scurtă și temporară sau iluzia că nu ai vecini s-ar potrivi perfect. Dați-mi voie să exemplific: printre amintirile mele (poate că a fost un vis) se află locuirea  împreună cu 16 japonezi, un băiat nepalez și, ocazional, un/o tip/tipă european(ă), într-o cameră de 80 mp, să zicem… trei luni, în Tokyo. Și nu vreau să zic o cameră + un hol + o bucătărie + o cameră de zi etc. A fost o baie de 1 mp, separată de o perdea, care avea un distribuitor de apă fierbinte temporizat și care funcționa cu monede (100 JPY/3 min de apă fierbinte – a fost frumos); un WC de 1 mp, cu chiuveta deasupra rezervorului de toaletă (de asemenea, frumos); și restul a fost… păi… Camera (despre care trebuie să  spun, a fost surprinzător de confortabilă). Amuzant a fost (adică, amuzant la modul cel mai bun și apreciativ) că nu știam niciodată dacă e cineva acasă, cu atât mai puțin câte persoane și care anume se află, de fapt, în cameră la un moment dat. Toată lumea era atât de atentă și discretă (și, din nou, vorbesc la modul cel mai lăudativ) încât nu ai fi putut face diferența între a fi singur și a fi înconjurat de 14-18 persoane. Nu mă înțelegeți greșit, știu că s-ar putea să sune nebunește, mie, cel puțin, așa mi s-a părut, așa că îmi pare rău dacă te subestimez când înțelegeți prea bine, dar o să continui să mă mai minunez puțin. Camera era plină de activitate: exista un «spațiu de bucătărie» unde se gătea; exista un «spațiu pentru TV», cu o canapea, în care oamenii urmăreau programe TV japoneze «zgomotoase» și amuzante; exista un spațiu central kotatsu, unde locatarii se adunau să se relaxeze, să «socializeze», să lucreze; existau 20 de paturi-cutii unde fiecare își ținea toate lucrurile și dormea; exista un depozit de cărți, deoarece unul dintre colegii de cameră era librar și în fiecare zi alegea cărțile care păreau potrivite pentru a fi scoase din depozit, pentru a fi luate în magazin… și aceasta este doar o mică parte a rutinei zilnice.

 

Și în continure nu puteți spune dacă era cineva prezent. Mulți dintre «colegii de acasă» locuiau acolo de câțiva ani. De asemenea, toți erau diferiți, de toate vârstele, cu toate treburile vieții, cu tot felul de vise și ambiții…, cu toate acestea, exista un lucru pe care îl aveau în comun… erau japonezi (iar restul își însușeau încet comportamentul).

Chiar și colegul de cameră non-uman, Domnul Șoarece, și da, vreau să spun un șoarece «liber și sălbatic», care își făcea politicos simțită prezența doar din când în când, mi se părea o companie foarte plăcută. Voi scurta fără respect și din smerenie această amintire (ceea ce este cu siguranță nedrept față de subiecții ei) și mă voi întoarce la subiectul în cauză. Și cu ce alt punct mai bun să continuăm decât cu Domnul Șoarece? Așa cum am spus, a fost un «coleg de casă» foarte plăcut. Dar, din nou, de ce să te oprești acolo? De ce doar unul? De ce doar un singur Domn Șoarece? De ce nu mai mulți, mult… mult mai mulți? Dacă am avea un număr ca al lui Graham (5) (la mod figurat) de alte forme de viață cu care să împarți casa?!

 

Ei bine, pentru început, într-o anumită măsură, acest lucru se întâmplă deja, dar puțini dintre noi sunt conștienți de asta. Deci, în primul rând, trebuie să-i întâlnești pe «vecini». Astfel, mă lansez în «expediție după expediție», în căutarea «colegilor mei de casă» și, în același timp, fără a-mi da seama, în căutarea lui acasă. Nu este ca și cum era ceva ascuns, totuși aș fi putut întâlni cu ușurință un T-Rex în mijlocul drumului fără să bag de seamă. Știi, «elefantul din cameră…». Creierul meu a fost foarte instruit să ignore astfel de lucruri. Mă refer la alte vietăți. A funcționat ca un editor de fotografii grozav, înlăturând din orice imagine toate informațiile pe care numai nu le considera irelevante. Și se pare că au fost multe lucruri irelevante de eliminat. Am avut, cu siguranță, nevoie de perechea corectă de «ochelari». Deplasarea în aceste «călătorii» s-a dovedit a fi foarte distractivă, o pregătire bună și una dintre cele mai minunate procese de desfundare a minții. Era ca un joc cu obiecte ascunse, dar, așa cum am spus, nu erau cu adevărat ascunse.

 

Am explorat acasă, o zonă relativ mică (nu Acasă, ci doar… acasă, cel puțin ceea ce consideram odată că ar fi acasă). Am auzit de un studiu care a găsit o medie de peste 100 de specii diferite de artropode – grupul de animale care include insecte, păianjeni, miriapode, crustacee etc., care trăiesc în casa americană tipică. ‹100 de specii reprezintă o listă «foarte limitată»[…] deoarece aceasta este o măsurătoare a ceea ce se numește morfospecie care poate fi distinsă de indivizi fără o pregătire extensivă. În plus, cercetătorii au căutat doar în camere. Nu se știe ce ar putea fi ascuns între pereți și sub podea›. «În unele cazuri, peste 200 de specii de artropode au fost găsite în case individuale». «Ecologia urbană a fost foarte neglijată, dar începem să vedem că diversitatea speciilor din orașele noastre este destul de mare și, de asemenea, foarte importantă […]» (6). Este amuzant cât de îngroziți sunt proprietarii de case, deși prezența variatelor specii este un fapt normal și, de cele mai multe ori, benefic. Oamenii nu cunosc în profunzime ceea ce se află în jurul lor, cu cine împart locul pe care ei îl numesc acasă, deși depinde mult de cultură și de context. Pot spune fericit că în unele din casele pe care le-am analizat, am găsit ceva mai mult. Chiar dacă doar aș lenevi acasă, aș putea privi cu încântare: stoluri de pelicani, berze, ulii și alte păsări migratoare zburând pe deasupra casei mele; sau grupuri de mii de buburuze poposind în teiul meu… sau, de fapt,… arborii de tei ai casei mele, în migrațiile fascinante ale acestora de mai multe generații – până la 15.000 km. M-am uitat la cât am putut de multe lucruri care sunt convențional considerate vii și nu numai.

 

Am explorat un pic mai departe de casă, gândindu-mă la cei care se acomodează mai greu cu mine și «casa mea». Concluzia a fost că sunt o creatură extrem de dificilă, deoarece mulți dintre aceștia ar prefera să nu-și împartă acasă cu mine sau cu prietenii mei «de casă». Mai glumesc. Am descoperit cât de aproape «de casa mea» trăiesc «acei alții» și cât de dispuși sunt, de fapt, să împartă «resursele mele». De asemenea, am descoperit cât de dispus sunt eu și «colegii mei» să împărțim «resursele noastre». În multe privințe, mrejele proprietății sunt o prostie. Am găsit lucruri pe care le știam doar din cărți, documentare sau nici măcar nu le știam, ceea ce nu era chiar așa de greu fiindcă oricum știu foarte puține. Niciodată nu mi-aș fi imaginat (mă întreb dacă cineva ar putea) că am avut atât de mulți și atât de uimitori «colegi acasă» / «vecini». Totul părea destul de suprarealist. Flamingo pe un lac la 60 km de București sau chiar în mijlocul orașului Pitești. Arici, vulpi, șerpi, broaște țestoase etc., care patrulează orașul. Cerbi, căprioare, porci mistreți, nevăstuici, chiar la marginea orașului. Uimitor! Normal, dar la acel moment, pentru mine, uimitor.

Am explorat în continuare, îndepărtându-mă din ce în ce mai mult de acasă («tabăra de bază» temporară ar fi probabil o sintagmă mai potrivită) și am continuat să-mi extind viziunile și sentimentele de acasă. M-am dus să văd casa altora (oameni și non-oameni) care «aleg» să trăiască în mod similar sau foarte diferit față de mine. Am urmărit forme de viață migratoare, în sosirea și plecarea lor. M-am dus cu ele și, pentru un timp, i-am putut vedea doar venind (oarecum, asemenea unor multiple apusuri de soare sau răsărituri la Burj Khalifa). M-am uitat la formele de viață sedentare care trec prin anotimpuri. Fiecare în și pe propriul drum. Unele, destul de multe, în calea mea.

 

În mod surprinzător, după ce am început să «privesc» mai atent, automatizarea a început să se înstăpânească. Nu a trebuit să mă gândesc la asta, a devenit ceva dat. De exemplu, sunetele de la diferite creaturi acum au căpătat un sens. De la semnificațiile simple sau complexe, codificate în comunicarea lor intraspecifică sau interspecifică, la tipare meteorologice locale, timpul zilei, fazele lunii, data aproximativă, schimbarea anotimpurilor etc. Totul este purtător de sens. Mirosuri, priveliști, sunete, texturi. Trebuie doar să-ți antrenezi creierul să nu le ignore. Și nici măcar nu-ți consumă foarte multă energie sau, cel puțin, așa sper. N-am măsurat-o încă (7).

Și apoi… m-am dus și am explorat tropicele! Wow! Ce-am făcut eu toată viața?! Unde am trăit?! De ce?! Cui îi pasă de acasă?! Acasă este peste tot! Începusem să am acest ultim sentiment (subiectiv rațional și, în același timp, rațional subiectiv) de mai mult timp. Wow, din nou! E deja altă mâncare de pește.

Dacă aș zice, spre exemplu, că… Doi Inthanon a fost casa mea sau Doi Suthep sau Taman Negara sau Khao Yai, atunci lucrurile care ar trăi cu mine / noi ar trece direct în domeniul fantasticului. Niciodată în întreaga mea viață nu am văzut fluturi atât de mulți, de mari, de colorați, de neobișnuițica într-o oră petrecută într-un loc ca acesta.

 

Chiar dacă sunt doar undeva între 50 și 150 de kilometri de unele dintre cele mai mari și mai «interesante» orașe ale lumii (un subiect ce merită dezvoltat în câteva sute de pagini), aceste locuri sunt, de asemenea, unele dintre cele mai «interesante» orașe non-umane din lume (un alt subiect ce merită dezvoltat în câteva sute de pagini). Creierul meu arde după accesul la acel flux imens, aparent haotic, dar bine organizat de informații. Crezi că internetul e ceva MĂREȚ?! S-ar putea argumenta cu ușurință că nu este.

 

E uimitor să trăiești într-un oraș uman cu adevărat complex (futurist și primordial) și, în același timp, să fii la doar 50 de kilometri de casa cu adevărat complexă, labirintică a veverițelor, șerpilor zburători, geckilor, șopârlelor, elefanților, tigrilor, unicornilor zburători și a multor altor creaturi «ciudate». Este imposibil de dificil să îți imaginezi cât de copleșitoare este (numai dacă nu sunteți total insensibili, ceea ce cu siguranță nu este greu). Dacă, din nou, vă subestimez, îmi pare rău, dar chiar NU AVEȚI NICI CEA MAI VAGĂ IDEE! Și nici eu, dar încerc să îndrept asta, deși mai lent decât picătura de rășină. Cineva a spus odată: «există locuri în care pe orice stâncă și pietricică crește o junglă; o junglă plină de elefanți care zboară». Și altcineva (sau nu) a spus odată: «Totul a fost inspirat de un astfel de spațiu și loc».

Imaginați-vă că trăiți într-un oraș în care aveți semne pe stradă spunând «Feriți-vă de cobre», ca în mai multe orașe din Thailanda sau «Feriți-vă de zmee», ca în New Delhi sau Kamakura etc. Ce semne întâlnim în Europa? «Feriți-vă de porumbei»? Nu m-ar deranja să-mi împart ocazional casa cu o familie locală de cobra sau cu o viperă asiatică, în căutarea de Gecko Tokay, în căutarea păianjenilor Huntsman, în căutarea casei Gecko, în căutarea… lanțul se lungește. Sunt sigur că, pentru majoritatea, aceste lucruri nu sunt deloc importante, iar pentru unii, acest lucru ar putea fi foarte tulburător, dar pentru mine… sună­­­­ minunat. Un lucru este sigur. Casa mea ar trebui să aibă o mare accesibilitate la o biodiversitate generoasă.

 

Din fericire, din păcate, biodiversitatea, ca orice altceva, cu siguranță nu este distribuită uniform (8). Ceva ce a spus Erin ilustrează bine și cu umor acest fapt: «Sigur, sunt peste tot în Bangkok și oamenii s-au obișnuit să-i vadă tot timpul, dar este o șopârlă GIGANT! Poate că sunt un pic mai uimit, deoarece în Ontario există doar o singură specie de șopârle (the Five-lined Skink), și nu o vedeți în marile orașe» (9). Șopârla GIGANT la care făcea referire este varanasiatic de apă, lung de 1,5-2 metri, care se plimbă nestingherit prin spațiile verzi și canalele din Bangkok (un oraș foarte modern, de altfel). Lucrul amuzant, și pentru unii trist, este că statul Canada are doar cca. 60 de specii de reptile la aproximativ 10.000.000 km², în timp ce Thailanda are mai bine de 400 de specii de reptile în numai cca. 500.000 km² (Canada / 20, România x 2). România, apropo, are mai puțin de 30 de specii. În cazul în care Canada ar fi de mărimea Thailandei, ar avea doar trei specii și viceversa, dacă Thailanda ar fi de dimensiunea Canadei, ar avea 8.000 de specii. Desigur, acesta este doar un joc cu numere și există mai mulți factori implicați, dar este o ilustrare pitorească. Și asta doar în privința reptilelor!

 

Mă întreb… are biodiversitate vreo legătură cu diversitatea umană? Ce este asta? Acestea sunt întrebări teribil de clare, însă este un subiect care merită dezvoltate! Dezbaterea modului în care sunt conectate până acum toate lucrurile care alcătuiesc acasă pentru mine, cum ar trebui ele să fie conectate, nu este încă obiectivul meu. Va fi, dar nu cu această ocazie. Bănuiesc, însă, că acestea sunt conectate în mod complex, iar conexiunea este semnificativă!

 

Revenind la zona mai mare a orașului Tokyo: o dimensiune bună a populației, o densitate decentă (deși, oarecum scăzută), o diversitate culturală proastă (deși o cultură extrem de valoroasă), o biodiversitate precară (deși, o legătură uimitoare între culturile umane și cele non-umane). Pe lângă toate acestea, deși, chiar dacă nu este «plat», acest «oraș» nu este, de fapt, foarte variat ca morfologie. Din nou, cineva a spus odată că a auzit o conversație despre Tokyo: «Ah,… orașul în care totul este la fel». Evident, este o exagerare, dar, în anumite privințe, prin comparație, în termeni de diversitate morfologică, acest lucru pare să fie adevărat. Pe de altă parte, acesta devine tot mai mult cazul multor orașe din întreaga lume. Pierderea morfo-diversității antropice este, în mod comparabil, la fel de rea ca și pierderea biodiversității (opinia mea). Și asta este foarte, foarte rău! Putem spune, simplificând, că pierderea diversității, de orice fel ar fi ea, este de REA!

 

Din păcate, există foarte puține studii (care gravitează spre niciunul) care abordează subiectul diversității morfologice (geografice, geologice, naturale și antropice) la scara orașului. De asemenea, în ciuda faptului că este foarte important, nu există aproape nicio activitate de clasificare taxonomică privitoare la aceasta. Știu doar câteva lucrări referitoare la subiect și, din motive întemeiate, activitatea în desfășurare decurge lent. Cu toate acestea, cei mai mulți dintre noi trăiesc în orașe, iar numerele noastre vor continua să crească (ceea ce nu cred că este fundamental un lucru rău, dimpotrivă, cred că mă bucur), probabil că orașele vor continua să crească – cine mai știe ce înseamnă oraș în multele sale forme foarte diverse din întreaga lume, acum și în viitor. Cei mai mulți dintre noi cunosc foarte puține tipuri de case, de obicei, propriile case și cele ale «colegilor de casă», la un moment dat. Suntem la fel de ignoranți în ceea ce privește diversitatea de acasă a omului, precum suntem și în ceea ce privește diversitatea non-umană de acasă, uneori chiar mai mult.

 

Pentru referințe, în prezent, pe Pământ există 195 de țări. Cât despre orașe… de fapt, nu știm cu adevărat. Nu este prea clar. Sau este? Dar cine ține socoteala? Mai întâi, trebuie să convenim asupra unei definiții, ceea ce ar fi dificil. Apoi, avem nevoie de date, ceea ce, din păcate, este și greu. Dar, cred că nu contează prea mult. Putem, totuși, să ne jucăm puțin în teorie.

 

Am vorbit succint despre biodiversitate, dar ce știm despre diversitatea urbană? De ce să nu vorbim despre taxonomia și bogăția de specii de acolo? Să ne gândim… relativ aleatoriu, rătăcind… oarecum fără țintă:

Câte orașe de peste 1.000.000 de locuitori există? Câte dintre acestea ați vizitat? Câte am văzut eu?

Câte orașe de peste 2.000.000 de locuitori există (mai mari decât Bucureștiul)? Câte dintre acestea ați văzut? Câte am văzut eu?

Câte orașe de peste 5.000.000 de locuitori există? Câte dintre acestea ați văzut? Am văzut… Vom încerca să vedem…

Câte orașe de peste 10.000.000 de locuitori există? Câte dintre acestea ați văzut? Am văzut… Vom încerca să vedem…

Câte orașe de peste 20.000.000 de locuitori există? Câte dintre acestea ați văzut? Am văzut… Vom încerca să vedem…

Câte orașe de peste 30.000.000 de locuitori există? Câte dintre acestea ați văzut? Am văzut… Vom încerca să vedem…

Câte orașe de peste 35.000.000 de locuitori există? Câte dintre acestea ați văzut? Am văzut… Vom încerca să vedem…

Cum le-ați clasifica în continuare? Și ce dacă? Și ce dacă, dacă?

 

Ok, acum vreau cel puțin câteva răspunsuri. Să ne jucăm cu scenariul cel mai «optimist», cel cu 10.000.000.000 de oameni pe glob.

– Dacă doriți ca orașele să conțină cel puțin 10.000 de locuitori => veți obține un număr maxim de 1.000.000 de orașe foarte mici pe Pământ. Acesta este un număr mare, dar nu foarte. Sau… 2.000. 000 de orașe de tipul satelor de numai 5.000 de locuitori. Încă un număr mare, dar nu foarte. 1 an = pi x 10⁷ secunde. 2.000.000 = 2 x 10⁶. Deci, în numai un an, ați putea aloca 15,7 secunde fiecărui oraș de pe glob. Acest lucru este neconvingător de rapid. Câte orașe ați văzut până acum? Mergând mai departe…

– Dacă preferați să aveți 50.000 de locuitori, veți obține maximum 200.000 de orașe. Și pentru 100.000, veți primi 100.000. Devine tot mai înspăimântător;

– Hai să umflăm puțin lucrurile și să spunem că dorim orașe de 1.000.000 de oameni, acest lucru începe să sune rezonabil => ar exista 10.000 de orașe. Hm…;

– În doar 1.000 de orașe, ar putea exista 10.000.000 de persoane; Hopa!…

– Și doar pentru distracție, am putea avea numai 76 de orașe de 100.000.000 de locuitori;

– Cu alte cuvinte, în acest moment am putea avea doar aproximativ 190 de zone mai mari din Tokyo. Acesta este, într-adevăr, un număr mic. Mulți dintre noi au văzut deja un număr considerabil mai mare de orașe în ultimii zece ani de viață. Și eu nu sunt printre cei care călătoresc prea mult.

 

Mai precis, dar încă aproximativ (am manipulat puțin cifrele pentru a obține rezultate mai ușor de reținut): (100 * 100 km, 38.000.000)/Marea Zonă Tokyo; 7.600.000.000 de oameni /Pământ. Dacă toată populația Pământului ar trăi în grupuri de oameni mai mari din zona Tokyo, doar 200 de astfel de zone ar putea fi alcătuite înainte de a rămâne fără oameni. Din nou, 200 este un număr îngrozitor de mic, iar zona mai mare a orașului Tokyo este «uimitoare», dar nu prea aproape de inimaginabil de mare și complexă (greu, dificil, dar nu imposibil). În plus, 200 de astfel de zone ar ocupa o suprafață de aproximativ 1.414 km x 1.414 km. Acestea sunt doar aproximativ 2.000.000 km². Apropo, asta înseamnă 20% din suprafața Canadei. Și asta ar fi toată lumea!

 

Joaca cu cifrele mi se pare foarte educativă și prin ea percepi mai bine scara, cea «reală», care poate fi abordată din cât mai multe unghiuri posibil. Vezi ce se potrivește? Cât de mult din ceva se potrivește? De cât spațiu, loc ar mai fi nevoie? Și așa mai departe!

 

De obicei, atunci când ceva este insuficient, se obține mai mult din acel ceva pentru a satisface cererea. Pentru mine, acest lucru este valabil și în cazul orașelor noastre de 100.000.000 de locuitori oameni ai orașului. Nu sunt destule. Oh, așteptați, nu este nici unul… da! Insuficient! Vreau să spun, de ce nu ar avea fiecare dintre noi propriul oraș de 100.000.000? Dar, dacă s-ar întâmpla așa, 100.000.000 dintre noi/oraș, care împart orașul. Nu ar fi bine dacă fiecare dintre noi, din cei 100.000.000 care împart orașul, ar avea un oraș de 100.000.000 doar pentru el însuși? Ceva nu se leagă aici. În acest caz, lucrurile evidente, dar amuzante / interesante, sunt că, indiferent de câte bucăți din aceste bunuri veți obține acolo, va fi întotdeauna aceeași sumă exactă a utilizatorilor pentru fiecare bun, deoarece numărul de utilizatori face parte din bunurile în sine. Este amuzant modul în care vorbim despre cartea mea, telefonul meu, mașina mea, soția mea, casa mea, acasă la mine. Toate sunt ale mele și numai ale mele. Încearcă să spui asta despre orașul tău de 100.000.000 de locuitori oameni ai orașului. Vreau să zic că ar suna cam așa: «Acesta este orașul meu de 100.000.000 de locuitori. Este al meu, nu al tău». Singura modalitate de a trăi într-un oraș cu o populație de 100.000.000 de locuitori este, pur și simplu, de a mă număra printre ei și, împreună cu restul de 99.999.999, să mă bucur și să profit de viețuirea împreună.

 

Spații private sau publice. Nu cred că în asta constă fericirea, prosperitatea sau productivitatea noastră. Aceste lucruri depind mult mai mult de acele lucruri care nu pot fi montate în interiorul oricărui acasă privat, personal, individual sau mic. Ele pot să aparțină numai celor mai mari, acasă adăpostind cel mai mare număr de colegi de casă. Cele mai uimitoare lucruri sunt cele mai puțin private, cel puțin în sensul că privatul nu poate exista independent de public. Cu cât ceva este mai privat, cu atât mai mare trebuie să fie acasă în contextul său.

 

De asemenea, îmi place ca țările mele și orice alt teritoriu delimitat fictiv și în mod aleatoriu să fie variate. 148.940.000 km pătrați de pământ pe Pământ (pentru a diminua loialitatea memoriei, vom spune 150.000. 000 km² – acelasi număr ca distanța față de Soare în km) => 1) când 10 milioane vor fi totalul, 0,015000 km / persoană = 15.000 mp (1,5 ha)/persoană – 122 x 122 m/persoană. Cu siguranță nu m-ar deranja mai mult, dar nici mai puțin; 2) 195 de țări => 763.794 km/țară. Ha! Asta este aproape exact 3 x România. Având în vedere geografia, geologia, climatul, poziționarea pe planetă, contextul etc. adecvate, ar putea fi de ajuns pentru a face ceva în țara dumneavoastră; 3) dacă toate țările ar fi de dimensiunea României, ar fi suficient spațiu pentru aproximativ 600 de țări pe această planetă.

 

În concluzie, o altă caracteristică a idealului meu de acasă ar fi: să ai o mare diversitate geografică și morfologică la fiecare nivel. Bucureștiul nu este atât de rău în ceea ce privește acest subiect, dar, din nefericire pentru el, din nou, mărimea contează, deoarece nu doresc o diversitate relativă, ci una «mai absolută».

 

Deci, iată, într-un fel, un rezumat a ceea ce am trecut în revistă până acum cu privire la ceea ce vreau acasă pentru mine «să dețină»:

1. Un număr uriaș de forme de viață umană;
2. Biodiversitate umană uriașă;
3. O imensă diversitate uman-culturală (deși, în funcție de modul în care o privești, este inclusă în cele de mai sus);
4. O uriașă diversitate morfologică nevie generată de om;

Și, deși nu le văd deloc ca fiind separate, poate că ar fi mai ușor de urmărit dacă le prezint separat, să iau cele menționate mai sus și să le aplic pentru non-oameni:

5. Un numărul mare de forme de viață non-umane;
6. O imensă biodiversitate non-umană;
7. O imensă diversitate non-umană-culturală (deși, în funcție de modul în care te uiți la ea, este inclusă în cele de mai sus);
8. O uriașă diversitate morfologică nevie generată non-uman;

Și, în sfârșit:

9. O uriașă accesibilitate și conectivitate informațională și fizică;
10. O speranță uriașă pentru mai bine. 🙂

 

Din nou, să citez pe cineva: «Și aș vrea să fac orice mă duce către asta».

 

Ar mai fi și alte întrebări:

Ar fi posibil oricare dintre acestea? Care dintre ele și în ce măsură? Care ar fi compromisurile necesare pentru a face ca ele să devină realitate? Cum rămâne cu «acasă ideal» al altora? S-ar potrivi cu toții? La care să renunțăm? Ce s-ar întâmpla cu cei fără adăpost? Ce s-ar întâmpla cu casele?

 

În cele din urmă, acest lucru este, așa cum era obligatoriu să se întâmple, atât de departe de casă, unde există atât de puțin timp, o serie extrem de mică și amestecată de întrebări nostalgice și «umile» despre acasă. Exact așa cum mă temeam, am rămas fără timp înainte să finalizez ceea ce mi-ar fi plăcut să transmit. Sunt încă departe, din păcate. Dar trebuie să merg să explorez din nou. Există atât de puține ocazii, atât de puțin timp.  Venim din nou, locuri minunate! Chiar nu știu pentru cine au fost toate acestea. Presupun că pentru cei care nu doresc acele bucăți de acasă, acest demers poate părea de neînțeles; iar, pentru cei care caută aceste bucăți, acest lucru va părea dezamăgitor de superficial. Ei bine, asta a fost ciudat. Cred că a ieșit mai haotic decât ordonat până la urmă. Nu exact haosul pe care-l aveam în minte. Mai mult noroc data viitoare, cred. Sigur are nevoie să fie continuat. Oricum, după atâtea bodogăneli și rostogoliri, am început să obosesc. Cred că acum mă voi duce «acasă». Coborâm în vizuina iepurelui (Brachyurase recunoaște după coada scurtă)!