Era la începutul verii lui 2010. După 3 zile dense de arhitectură la bienala de arhitectură de la Veneția, petrecute cu încă doi colegi de redacție am simțit nevoia să hoinărim liber, fără o țintă anume, fără hartă și busolă pe coclaurile din Toscana. Am evitat autostrada, am ocolit Florența, am rătăcit la întamplare pe drumuri înguste și întortocheate care urcau și coborau pieptiș pe coastele împădurite ale dealurilor sau treceau pe langa petice de livezi (de măslini) și vii. Dar cele mai spectaculoase drumuri erau cele care șerpuiau pe lângă micile așezări de piatră presărate pe coamele dealurilor, așezări care, ca și aceste drumuri oferă (controleză) o perspectivă neîngrădită, de o parte și de alta și de-jur împrejur asupra împrejurimilor mai apropiate și mai îndepărtate.

Așa se face că într-una din diminețile acelor zile cu lumină blândă și caldă, pierduți pe un astfel de drum, ne-a atras atenția nu neaparat silueta așezării cocoțate pe o colină din dreapta drumului, ci linia vizuală axială a căii de acces către această așezare, a cărui punct de fugă era fațada bisericii așezată exact în vârful colinei, frontonul ei desenând cu pregnanță o sageată virtuală înspre cer. Incitați și copleșiți de forță acelei linii de fuga ne-am oprit și am intrat în acel sat care părea părăsit și pustiu. Nu se vedeau oameni, nu erau mese și scaune pentru turiști în fața caselor din centru. Obloanele de lemn decolorat acopereau toate golurile feretrelor și ușilor. Nici în biserica nu se putea pătrunde. Dincolo de ea se deschidea o perspectivă totală, foarte largă, dar mai ales lungă asupra văii. Puțin nedumeriți și intrigați ne-am întors la șosea și ne-am suit în mașină să ne continuăm drumul.

Ne-ar fi plăcut să schimbăm câteva cuvinte cu cineva de acolo ca să și înțelegem câte ceva despre acea așezare și oamenii ei. De aceea, nu am continuat drumul pe șosea, ci am luat-o direct prin sat. Am străbătut din nou ulița principală pustie, am trecut pe lângă biserica împietrită și am luat-o în jos prin stanga ei. Nici după o sută de metri drumul cotea spre dreapta coborând abrupt către vale pe lângă ultimile case din așezare. Atunci am zărit doi oameni trebăluind în curtea din fața casei, făceau niște reparații la ea. Ne-am oprit și am intrat în vorbă cu cel mai în vârstă (vorbea cu ușurință și foarte bine limba engleză). Ne-am prezentat și l-am întrebat dacă ne-ar da voie să vedem o astfel de casă veche și pe dinăutru. S-a consultat cu nevasta lui și ne-a invitat înauntru.

Am pătruns într-un mic vestibul răcoros și întunecat. În stânga o scară îngustă, iar în față o ușa prin care pătrundeai într-o încăpere destul de mică (aproximativ 3×4 metri). Era amenajat ca living, cu o canapea și trei fotolii comode și adânci, un scrin Biedermeier și o vitrină barocă, o pianină veche și bineînțeles un șemineu; vreo trei tablouri, câteva vase metalice, câteva cărți și albume, două sfeșnice de alamă, o farfurie și un vas de porțelan (de Sèvres) și un mare covor persan contemporan. Deși destul de eclectic ansamblajul, ambientul era echilibrat, calm și prietenos. Aceeași atmosferă domestică și în încaperea de jos (demisol), cu rol de living. Aici un credenț (dulap de bucătărie) mai vechi expunea o mică colecție de farfurii de porțelen de Sèvres, iar un perete întreg, ca și peretele scării de coborâre, expunea numeroase desene și schițe a unor monumente de arhitectură. La etaj erau două dormitoare foarte mici și mult mai austere (ca de mănăstire), cu paturi (vechi, poate din această zonă) masive de lemn, două noptiere simple, frumos proporționate și o comodă la fel de simplă și de veche; câteva tablouri și desene, o mică oglindă în ramă de lemn, tot veche. Pardoseli și trepte de piatră, pereți albi, grinzi de lemn aparente la primele două niveluri. Eram impresionați, încântați și incitați de atmosfera și calitatea spațiilor. Având cu siguranță o mică bănuială, curiozitatea ne-dat ghes și nu ne-am putut abține să nu riscăm o întrebare legată de persoana gazdei noastre, proprietar al acestei case. Domnul cu pricina era irlandez, bineînțeles pensionar, care odată cu pensionarea și-a achiziționat această proprietate. Cunoștea și iubea încă din tinerțe ținuturile toscane și mai ales zona văii Chianti, unde revenea des în vacantele lui. Așa a dat de satul acesta numit Panzano di Chianti. De profesie este arhitect, ceea ce nu a fost până la urmă ceva neașteptat pentru noi. Marea surpriză a fost atunci când ne-a povestit că a lucrat în atelierul lui Walter Gropius, pe care l-a cunoscut îndeaproape.

Articolul apărut în numărul 4 al revistei, Arhitext (264) 4/2019, cuprinde încă două povestiri: A DOUA POVESTIRE: «Însoțitorul» de departe, A TREIA POVESTIRE:«Dirijorul» și «Magicianul».