Doru O. Comşa

FRUCTELE VIEȚII

despre natura culturii, cultura dialogului, despre știință și budism și despre o viață bună durabilă

salvăm planeta? o întrebare simplă, importantă și binevenită, cred, tocmai într-un anturaj profesional la prima vedere mai puțin politic: în arhitectură și urbanism. însa arhitectura, fiind punct de intersecție al proceselor economice, ecologice și sociale, deci sustenabile, este politică de fapt prin esența ei. dacă percepem arhitectura ca un proces și nu ca un obiect, atunci ne apropiem încet de înțelegerea mai fină a ceea ce numim sustenabilitate. însă, poate înainte de toate aceste categorii, arhitectura este o lentilă de cultură, și de aceea ea are menirea să reflecte valorile materiale și spirituale ale timpului și să acționeze conștient și responsabil. ea nu poate sta în expectativă atunci când pădurile sunt distruse, când resursele minerale, de energie, cele agricole și industriale, de educație și sănătate, însă și cele umane sunt exploatate ca într-un nou colonialism. toți cei care încearcă să contribuie activ la prosperitatea țării, nu prea vad din pacate încă nici un «lucru bine facut» cu adevarat la noi. în elveția, o țară mică și frumoasă, însă foarte săracă în resurse în comparație cu românia, democrația directă practicată de sute de ani este o cheie sigură de bunăstare și un instrument corectiv eficient. de ce? pentru că democrația directă, înseamnă responsabilitate directă.

dacă privim cât de cât atent ceea ce se petrece astăzi în lume, vom observa cam peste tot, de la mic la mare, o tendință paradoxală – și anume, aceea de a recolta mult și de a cultiva puțin, sau, chiar de a recolta mult fără a cultiva nimic! și asta atat la nivel individual, cât și la nivel de corporații și de state. cum este posibil așa ceva? un sistem elitar neo-liberal orbit de «succes» (1% din oameni deține cât restul de 99%), care a acaparat forța financiară, economică, militară și mass-media, nu este interesat de o sociatate umana trează și plină de conștiință. ci de o societate plină de egoism, care crede că fericirea poate fi cumpărată: panem et circenses, versiunea 2.0. într-un număr anterior al acestei reviste vedeam, legat de acest context, că și de la o pădure putem învăța multe lucruri – esențial este faptul că acolo «se întâmplă doar, ceea ce este bine pentru toată lumea». egoismul unor copaci sau al unor grupe de copaci nu are loc, deoarece asta duce inevitabil nu doar la distrugerea celorlalți, ci și a lor. concurența face loc unei cooperări atente, diferențiate și durabile.

cu ani în urmă am avut șansa de a-l întâlni la politehnica federală și la universitatea din zürich, pe dalai lama – liderul spiritual al budiștilor tibetani – la o dezbatere cu tema «știință și budism». din această întâlnire și din altele ulterioare a rezultat o mică carte scrisă de el în 2005: «lumea într-un singur atom». subtitlul traducerii germane – «calatoria mea prin știință și budism», mi se pare mai inspirat decât cel al ediției originale engleze. în elveția există cea mai mare diasporă tibetană din lume, o comunitate extrem de atentă și bine integrată în acest spațiu cultural (lucru, care nu poate fi spus despre alte diaspore de aici). dalai lama este respectat de fapt în toată lumea, și la cel mai înalt nivel politic, însă din motivații înguste, legate de interese economice, de obicei, statele pe care le vizitează nu-l primesc oficial, la nivel de guvern sau parlament, pentru a nu risca neplăceri cu china. la fel și elveția, o țară neutră! de aceea tot ce are loc aici, are un cadru inoficial, privat sau universitar, cultural sau științific, însă deosebit de amical. la întâlnirea asta într-un cadru restrâns au fost prezenți diverși profesori universitari, specialiști în neuroștiințe, bio-informatică, antropologie, fizică cuantică, biofizică sau matematică. eu eram singurul arhitect, deci un om de ne-știință. învățăturile budiste vizează în primul rând trecerea peste lăcomie, ură și ignoranța. dalai lama ne spunea însă că budismul este și foarte interesat de a învăța tot ce este bun din știința modernă și de a-și extinde astfel modul de a vedea viața și universul. în același timp el încuraja lumea prezentă în frumoasa sală de conferintă, să încerce să atingă și să integreze noțiunea de conștiință și în cercetarea științifică cotidiană. discuția, foarte interesantă în sine, se vedea ca un dialog în cautarea de puncte comune. însă, efervescența oamenilor de știință vorbind despre temele lor de cercetare, despre teorii formulate sau neformulate încă, s-a dovedit debordantă. când apuca, dalai lama, linistit și atent, le raspundea precis la intrebările puse. fiind destul de aproape de el, m-a întrebat dacă vreau și eu să spun ceva. am spus nu. după un timp m-a invitat din nou să-i pun o întrebare. în contradicție cu discursul academic de până atunci, l-am întrebat simplu ce semnificație au cele două culori ale robei sale tibetane, ocru și bordeaux. placut surprins fața i s-a luminat, și a spus că, vorbind științific, cele două culori sunt de fapt două frecvențe: una încearcă să reducă ego-ul, iar cealaltă orgoliul. s-a uitat în sală și a zâmbit.

atunci când doi oameni se întâlnesc, fiecare este pentru celălalt – din punct de vedere energetic – sau o «perturbație”, sau o completare binevenită. asta înseamnă că domeniile de câmp fizic, psihic și spiritual ale unuia interacționează cu cele echivalente ale celuilalt și le influențează. atunci când unul spune ceva, iar celalalt crede că-l intelege, vrea să-l înțeleagă, sau în mod explicit nu vrea să-l înțeleagă, nu doar nivelele senzoriale ci și nivelul de conștiință joaca un rol important. există exemple în acest sens în viață noastră privată, cotidiană, dar și exemple actuale în domeniul global politic, economic, ecologic sau militar. dacă acești oameni vor să acceadă împreună un proces de cunoaștere, care depășește nivelele strict senzoriale și merge în direcția de corporate learning, atunci ia naștere un sistem supra-individual : «noi», în loc de «eu – eu». un astfel de sistem supra-individual îl numim cultură. cultura înseamnă că noi creem un model de valori comune, pe care le împărtășim într-o asemenea măsură, încât să ne permită să cooperăm. în mintea și în inima unuia, dar și în mintea și în inima celuilalt, răsare ceva similar, ceva care ne leagă. acest fel de co-evoluție crează o lume mai bogată în valori, la care participă toate părțile. dacă o astfel de cultură a dialogului există, fiecare este capabil să continue și să aprofundeze acest proces de cunoaștere, cu un rezultat care este semnificativ mai bun și mai stabil decât ceea ce fiecare parte ar fi în stare să realizeze separat.

cred că e esențial să învățăm să ducem o viață bună cu toții , una global bună, fără însă a face posibilă o astfel de viață prin exploatarea altora și prin distrugere. noi nu putem trai cu adevarat bine, dacă suntem permanent în război cu natura, cu planeta, sau dacă purtam razboaie economice și lasam să zboare bombardiere peste țări ale caror resurse vrem să le jefuim sau pe care le vrem cap de pod din punct de vedere militar sau geostrategic. cum este realizabil așa ceva? în primul rând trebuie să întrerupem această interminabilă spirală de energie din resurse neregenerabile, care duce inevitabil la mari conflicte regionale și globale, și să trecem la o economie integrativă de recycling. arhitectura trebuie să devină un element cheie în acest proces. de asemenea e necesară implementarea unor instrumente practice, ca de exemplu : impozitarea radicala a consumului de energie din combustibili fosili și a energiei nucleare (conform impactului distructiv real pe care acestea îl produc în timp), implementarea unor sisteme descentralizate de energii regenerabile (de ex. eco-hornet și alte invenții din românia), impozitarea speculatiilor și a transferului de capital în domeniul financiar, precum și o legislatie transparentă și corectă de drepturi și obligații ale corporațiilor internaționale în domeniul economic. în elveția, o țară cu o legislație existentă mult mai strictă decât cea de la noi, s-a lansat în toamna aceasta un nou referendum care vizează reducerea masivă a posibilităților de evaziune fiscală ale marilor concerne internaționale active pe piața de aici.

paolo soleri publica prin 1969 la massachusetts institute of technology o carte cu un titlu-program : «arcology – the city in the image of man». erau anii războiului din vietnam, ani de demonstrații masive pentru pace în statele unite și în europa, însă și ani de speranță și încredere. în acest context dezvolta paolo soleri și echipa lui de studenti o arhitectură și un urbanism care avea la bază un concept coerent și profund, un concept care era nascut din logica inerentă a interacțiunilor din natură, și care integra și o noua ordine socială, una de respect și cooperare. cartea asta cu un format mare (deschisă, are cam un metru), cu coperti negre, e un mic tezaur de idei desenate cu migală. doar o parte a acestui proiect – un laborator urban – a fost realizat în arizona : arcosanti. rămas până astăzi un work in progress plin de viață, acest loc ne atinge, după atâtea zeci de ani, nu atât prin limbajul de arhitectură, ci prin sentimentul atotprezent al unui lucru bine făcut pentru toți.

arhitectura, asemenea unui organism viu, reflectă viața în complexitatea ei și o invită să vina să se manifeste în receptacolul pe care-l creează. așa privite lucrurile, sustenabilitatea este, sau ar trebui să fie, o calitate intrinsecă a arhitecturii. cu multi ani înainte, când noțiunea de sustenabilitate exista doar marginal, doi arhitecți – complet diferiți și totuși foarte apropiați în cuget și simțiri, s-au dedicat acestei relații a arhitecturii cu viața, cu natura și cu ecologia. unul – paolo soleri – un italian-american, celălalt – victor papanek – un austriac-american. ambii au lucrat cu frank lloyd wright, însă ei nu au devenit epigoni, ci și-au ales constient un drum propriu.

pe victor papanek l-am întâlnit la zürich prin anii nouăzeci. un om firav și fascinant, cu multă bunătate în ochi. el vorbea despre ecologie și etică în arhitectură și în design, despre arhitectura vernaculară, despre case și biserici minunate țesute din lemn la noi în maramureș și la poporul yukaghir din siberia, despre simple log cabins și walter gropius, despre africa și despre demnitate, despre micile aparate tin-can radio facute de el numai din deșeuri, și despre sanctuarele shinto gemene de la ise în japonia, unde la fiecare douazeci de ani, din anul 686 incoace, sanctuarul vechi face loc unui sanctuar nou, identic, ele co-existand paralel un scurt timp : un alt fel de sustenabilitate. alta data, intr-o discutie animata, el a spus în treacăt ceva, care m-a pironit : e relativ usor să faci noi și noi proiecte de arhitectura (case etc.) sau de design industrial (automobile etc.), însă există obiecte al caror gestalt este imposibil sau foarte dificil de dus mai departe. ele au coagulat experiența de sute sau mii de ani, sunt sustenabile și par neclintite – de exemplu un simplu ac de cusut. desi noi toți am gândit imediat diverse idei interesante, am avut nevoie de câțiva ani până când, la un moment dat, «privind în gol», am văzut limpede și am simtit cum poate fi facut acest ac de cusut mai bine. această idee a devenit patent elvețian și a fost premiată internațional.

cei mai buni arhitecți din lume însă, ne spune victor papanek, sunt eschimoșii (innuit): casa lor de zapada (igloo), construită an de an de la interior pe o spirala ascendenta, definește un spațiu omnidirecțional. ea este o metaforă a lumii și a vieții. peisaj, spațiu, material: alb, alb, alb. oare unde dispare acest alb, când zapada se topeste?