RIIIIING, RIIIIING, RIIIING…

– Hello!

– Good morning, America!!!

– Good morning, good morning, but… is it a joke?!… How are you?

– Good morning, Frank, it is me, Zaha, Zaha Hadid.

– Bună, dragă Zaha, îmi pare bine să te aud, dar ce s‑a întâmplat?… la ora asta, abia a răsărit soarele pe aici, îmi ziceam că e o glumă; pe unde eşti, ce s‑a întâmplat?

– Se lasă noaptea, trebuie să‑ţi vorbesc – fără mail, webcam… să‑ţi vorbesc ca pe vremuri – cu ochii închişi. Sunt tristă, derutată ca niciodată… un vis urât şi da, încercam să glumesc…

– Vaaai de mine, nu se poate! Tu, o femeie puternică, talentată, premiată, celebrată… cu experienţa ta, un exemplu de integrare, de mixitate (1)… cu lucrări în toată lumea…

– Da, şi eu credeam că mi‑am construit o carapace, că pot să văd numai concepte – profunde, rotunde, multe – să nu mai percep contingentul stresant, obositor. Am fost criticată pentru Galaxi Soho din Beijing – pe care am reuşit să‑l «încastrez» în vechiul oraş – sau pentru Haydar Aliyev Centre din Baku, un gest minunat «zvârlit» democratic în mijlocul unui cartier de tip sovietic. The Beijing Cultural Heritage Protection Center îmi reproşa indiferenţa faţă de sit, spuneau că este «un exemplu tipic de distrugere a vechiului Beijing». Nu‑mi pasă mie de niște foşti comunişti, actuali ecologişti sau ce‑or mai fi, dar desigur conservatori. Şi, de altfel, Galaxi Soho a luat premiul RIBA, aşa că… Despre proiectul din Azerbaidjan, la Baku, s‑a spus că este ca un trofeu creat pentru un regim corupt care nu respectă drepturile omului, care distruge case şi izgoneşte oamenii ca să facă loc unor proiecte megalomane. S‑a mai spus că fiul – preşedintele Ilham Aliyev – a construit un mausoleu pentru tatăl său – şi preşedinte anterior – Heydar Aliyev. Nu‑mi pasă, cum de altfel nu‑i pasă nici lui Sir Peter Cook (2) care mă laudă şi pe mine, şi pe Aliyev. Să citeşti… douăsprezece pagini numai şi numai despre mine! Dar uite că nişte japonezi – în frunte cu nişte arhitecţi celebri, ca mine, ca tine, premianţi – au reuşit să mă destabilizeze. Asta nu înţeleg… îmi imaginam că premiant (Pritzker) la premiant (Pritzker) nu scoate ochii. E vorba de Fumihiko Maki şi de Toyo Ito care se opun proiectului meu pentru noul Stadion Naţional din Tokio. Nu ştiu ce să cred! Stadionul Naţional din Tokio seamănă cu toate celelalte proiecte ale mele, forme complicate, dar «moi», dinamice, care planează şi se aşază peste tot în lume fără grijă. Sunt nişte adevărate bijuterii, nu au scară, nu sunt distruse de context. Majoritatea, e adevărat, sunt foarte mari – nu mai lucrăm decât cu sute de mii de metri pătraţi – dar eu mi le imaginez şi mici, nişte obiecte decorative ce pot fi aşezate pe un şemineu, intr‑o vitrină cu bibelouri, pe un raft de bibliotecă. Pot fi şi fotolii şi poşete şi jucării şi, câteodată, chiar castroane. Sau pot fi imaginate şi ca produs derivat, ca un breloc, ca cele cu turnul Eiffel, sau imprimate pe un tricou, pe o cană… sunt atât de frumoase!… Şi vezi, înzecit profitabile!

– Da, ai dreptate, e adevărat, clădirile tale – ca şi multe dintre ale mele de altfel – nu au scară, sunt niște giuvaeruri, le poţi reduce dintr‑un clic şi, aşa mici, drăguţe, turnate în aur şi argint, pot fi chiar cercei sau pandantivi. Şi chiar căptuşite cu diamante s‑ar putea să coste mai puţin decât clădirile în sine. HA, HA, HA! Dar, hai să ne întoarcem la povestea stadionului tokiot. Ştii şi tu că dincolo de o aparentă anarhie – percepută aşa de noi, cei crescuţi la şcoala raţionalismului occidental – spaţiul extrem oriental este subtil determinat de existenţa vidului, de prezenţa interstiţiilor fizice – minerale, vegetale, lichide şi culturale – ancestrale, contemporane. Au şi ei, japonezii, argumentele lor – situl stadionului face parte din grădinile exterioare ale sanctuarului Shinto ridicat în memoria împăratului Meiji, un spaţiu verde cu 12.000 de arbori. Loc de plimbare preferat de tokioţi şi «plămân» al unei metropole poluate. Vezi, şi o chestiune de mediu, sustenabilitate… încălzirea planetei… generaţiile viitoare…

– Ştii, teoriile astea sunt depăşite, crede‑mă. Schumacher, Patrick Schumacher, alter ego‑ul meu şi muza mea sau, nu mai ştiu, poate eu sunt muza lui – îl cunoşti (de altfel e lângă mine, o să‑ţi spună şi el două vorbe) – ştie ce spune când spune că…

[(Patrick speaking) – Hello Frank! It’s Schumacher, listen to me: her projects are manifestos of a new type of space, the conquest of a previously unimaginable realm of construction freedom. Her projects reflect emerging social demands. For me, for her, for us, the functional optimality is… renounced in favor of the experimental advancement of social practices of potentially higher functionality. Parametricism is the only credible candidate to become the epochal style of the 21st century, the first global style for architecture, urbanism and the design disciplines since the crisis and demise of Modernism 35 years ago…(3) That’s all I wanted to say! Goodbye, Frank, and see you soon…]

– Ai auzit, Frank, asta este! Şi eu, Zaha Hadid, îţi spun că noi computăm, noi parametrăm, intuiţiile mele se întrupează datorită unor algoritme simple ce generează o complexitate extraordinară ce nu are de a face cu locul, persoana sau bugetul. Este libertatea absolută, este rezultatul gândirii parametrice, abstracte, pure, decontextualizate. Globalizare curată, puternică, indiferentă! Eu sunt un creator egal lui însuşi, o artistă! Eu particip la crearea unui nou echilibru planetar, urbanistic şi arhitectural! Numai din curbe şi contracurbe democratic alăturate! Asta nu înţeleg toţi aceşti comentatori care nu se pot despărţi de locuri, culturi, istorii… şi în fond cred că sunt puţini, oricum mai puţini decât cei 350, 450 de arhitecţi (nici nu mai ştiu!) care lucrează – trup şi suflet – numai cu mine şi numai pentru mine. Ah, credeam că sunt înţeleasă, credeam…

– Zaha dragă, nu te enerva, sunt mulţi cetăţeni fermecaţi de ceea ce faci. Am auzit că arhitecţi din biroul tău străbat lumea, susţin conferinţe, creează prozeliţi… şi Patrick scrie, scrie, explică, justifică… pare şi el manipulator, egocentric, rigid. Cred că vă înţelegeţi bine, asta este important.

– Păi tocmai asta voiam să spun. Fac şi facem eforturi uriaşe ca să ne impunem, proiectăm şi construim oriunde şi pentru orişicine. Aşa cum nu ne interesează contextul, nu ne interesează nici scopul, mijloacele, regimul politic. Nu suntem reticenţi, nu emitem judecăţi morale, etice, de valoare. Eu creez spectacol acolo unde mi se cere, când mi se cere. Eu fac, fac, fac (să nu înţelegi greşit, este o traducere)… peste tot, numai bani să fie! Avem aproape o mie de proiecte făcute în numai douăzeci de ani şi răspândite în patruzeci şi patru de ţări. Am făcut un plan de urbanism pentru Istanbul (o frumuseţe, ştii ce picturi frumoase fac!), am făcut proiectul unui turn la Bucares… sau Budapes… (nu‑mi amintesc exact, pe undeva în estul Europei, hmm… un oraş plat, au ei ceva turnuri, dar nu ca al meu… hmm). Despre proiectul vilei Barvicha de la Moscova ce să mai spun, am înveselit tineri şi bătrâni moscoviţi, am implementat democraţia intr‑o pădure stalinistă! «It looks like a work of the democratic urban energy», aşa cum spune prietenul meu, Aaron Betsky. Şi ce frumoase perspective producem! Parcă sunt secvenţe din The Avengers sau din Transformers! Recunosc, poate sunt cinică, dar cred că am învăţat asta de la Rem Koolhaas. À propos, ştii ce a spus dragul de Rem despre mine: «este ca o planetă lansată pe propria orbită inimitabilă». Şi acum apar japonezii aştia… şi, mai ales, Fumihiko Maki. Totuşi îl apreciam, aşa limitat şi închistat cum e el, din altă lume, deloc parametrică…

– Zaha, ascultă‑mă, vreau să te ajut, un sfat prietenesc… şi eu am făcut muzeul din Bilbao şi Rem Casa da Musica la Porto. Vezi, tu la Roma, la Maxxi, ai lucrat doisprezece ani, încă nu făceaţi şaptezeci de proiecte pe an, şi se vede, se simte, se înţelege – aşa cum bine spune Rowan Moore (4) – că ai creat «un baroc modern, intr‑un oraș vechi în stil baroc, ai făcut o passegiata tridimensională care apropie orașul vechi și arta contemporană». Deci, totuşi, ştii să ieşi din bula ta, să priveşti şi spaţiul real, să ai puţină empatie şi pentru locul care îţi primeşte proiectul. Eu, la Bilbao, cu coaja ondulată în titan şi sticlă, sugeram o apropiere de vechiul sit industrial, clădirea muzeului ca o corabie acostată în estuarul din Bilbao; din atrium, o «punte» ce organizează şi unifică spaţiul interior, priveşti către colinele ţării basce. Deci forma mea, aparent întâmplătoare, are antene ce o pot conecta la «povestea» locului. La Porto, Rem creează o clădire solitară, ce se distinge dramatic faţă de existentul pieţei Rotunda da Boavista. Dar regândeşte poziţionarea şi relaţia clasicei «cutii de pantofi» a sălii de concerte faţă de spaţiul public şi peisajul urban, oferind un continuum spaţial, funcţional şi simbolic în acelaşi timp. Vezi, nu te supăra, dar Galaxi Soho, Haydar Aliyev Centre sau proiectul pentru Stadionul Naţional din Tokio nu povestesc decât iubirea ta pentru forme moi. Este adevărat, întortocheate, alăturate, suprapuse, dar… Alo, Zaha, mă auzi? Alo, alo…

(long silence) –… Da Frank, te aud, dar nu înţeleg. Chiar şi tu… Nici nu mai ştiu unde sunt. La Londra, la Cincinnatti, în Arabia Saudită, la Changsha în China… S‑ar putea să fiu în Bagdad pentru proiectele parlamentului şi băncii – în zona verde sau roşie, nu mai ştiu, ziduri de beton, sârmă ghimpată, atentate – sau la Abu Dhabi, pentru Performing Arts Centre, căldură mare dragule, haos, nisip… am obosit, mereu am luptat, am câştigat toate premiile, sunt o celebritate… şi uite că nu sunt iubită de toată lumea… eu aşa credeam… sunt o artistă… mare… inutil… de ce?

– Zaha, stai, ascultă‑mă, cred că lucrurile sunt mai simple. Tu ai uitat că, orice ai face, contextul există! Şi adu‑ţi aminte ce spunea Loos: arhitectul este responsabil vis‑a‑vis de o comunitate, pe când artistul nu are de dat socoteală decât lui însuşi. Eu, la Praga, pentru imobilul din Nove Mesto, m‑am plimbat zile întregi prin oraş, m‑am uitat la case – acoperişuri, faţade, decoraţii – şi cred că am reuşit o tranziţie «blândă» faţă de clădirile existente. American Center, la Paris, este un exerciţiu pe tema «îlot»‑ului parizian – gabarit, aliniament, densitate; sau sediul Facebook din Los Angeles – amplasat intr‑un fel de pârloagă, alături de bazinele cu apă sărată – pe care am reuşit să‑l «topesc» în anturajul natural… Trebuie să ştii ce, cât, când, cum şi unde poţi vesel divaga. Şi să ai umor, aşa ca mine. Un proiect e un proiect, o mie de proiecte sunt o mie de proiecte. Şi la urma urmei ce contează este să ne distrăm, suntem – până peste cap – în societatea spectacolului. Nu se poate să nu‑l fi citit pe Guy Debord.

(long silence)

–… La Société du Spectacle, a apărut prin 1967–68. Alo? Alo?? Zaha???

(long silence)

– Vaaai de mine! Zaha, Zaha Zaha! Nu pot să cred!… Spune ceva…

(long silence)

– Ştii ce, Frank?! Îmi aduc aminte birourile din Düsseldorf – Der Neue Zollhof – acum douăzeci de ani. Au abandonat proiectul meu (prea scump, spuneau) şi tu te‑ai «desfăşurat» de‑a lungul Rhin‑ului. Trebuia să‑mi dau seama de atunci! Şi tu eşti împotriva mea… Ştii ce?! N‑am nevoie de exemple, de explicaţii, de teorii!! I am Zaha, Zaha Hadid!!!

– Yes, certainly, my dear Zaha. But… te rog.. credeam că… aşa, prieteneşte…

… tuu, tuuu, tuuuu…

Note:

1. Arhitecta irako‑britanică Zaha Hadid s‑a născut în 1950 la Bagdad, a studiat la universitatea americană din Beyrut şi la Architectural Association School of Architecture din Londra. Înainte de a crea propria agenţie (Londra, 1987) a lucrat zece ani în cadrul OMA. A murit în 2016 la Miami.
2. Zaha Hadid à Baku, chapeau! în: Archicrée nr. 366 – iunie 2014.
3. Extrase din: Patrik Schumacher.com – LECTURES & INTERVIEWS – theorizing architecture.
4. «Zaha Hadid’s new gallery joins the pantheon of the greats» în: The Guardian – 6 iunie 2010.