Vintilă Mihăilescu

CASA ȘI DRUMUL

GASTON BACHELARD ȘI REVERIILE CASEI

1:

«Pentru fenomenolog, pentru psihanalist, pentru psiholog (aceste trei puncte de vedere fiind aşezate în ordinea descrescătoare a pregnanţei), nu se pune problema să descrie nişte case, să le detalieze aspectele pitoreşti şi să le analizeze raţiunile de confort. Trebuie, dimpotrivă, să se depăşească problemele descrierii – fie că această descriere este obiectivă sau subiectivă, cu alte cuvinte, fie că ea spune fapte sau impresii – ca să putem atinge virtuţile prime, acelea unde se revelează o adeziune, intr‑un fel, nativă pentru funcţia primară de a locui. Geograful, etnograful pot prea bine să ne descrie tipuri foarte variate de locuire. Sub această varietate, fenomenologul face efortul necesar ca să prindă grăunţele fericirii centrale, sigure, imediate. În orice locuinţă, chiar şi în castel, găsirea cochiliei iniţiale, aceasta este sarcina primă a fenomenologului. Orice spaţiu intr‑adevăr locuit poartă esenţa noţiunii de casă.»

(Gaston Bachelard, Poetica spațiului, 2003)

2:

«Casa este colţul nostru de lume. Ea este – s‑a spus adesea – primul nostru univers. Este cu adevărat un cosmos. Un cosmos în accepţiunea completă a termenului.»

(Gaston Bachelard, idem)

3:

«Viaţa începe bine, ea începe închisă, ocrotită, în poala călduţă a casei.»

(Gaston Bachelard, idem)

4:

«Dincolo de amintiri, casa natală este fizic înscrisă în noi. Ea este un grup de obişnuinţe organice. În această comunitate dinamică dintre om şi casă, în această rivalitate dinamică dintre casă şi univers, suntem departe de orice referire la simplele forme geometrice. Casa trăită nu e o cutie inertă. Spaţiul locuit transcende spaţiul geometric. Reveria se întoarce să locuiască în desenul exact.»

(Gaston Bachelard, idem)

5:

«Astfel, în faţa ostilităţii, a formelor animalice ale furtunii şi uraganului, valorile de protecţie şi de rezistenţă ale casei sunt transpuse în valori umane. Casa capătă energiile fizice şi morale ale unui corp omenesc. Ea îşi încovoaie spinarea, îşi încordează şalele. Sub rafale, se îndoaie când trebuie, sigură că se poate redresa la timp –, negând mereu înfrângerile trecătoare. O asemenea casă îl cheamă pe om la un eroism de cosmos. Ea este un instrument de înfruntat cosmosul. Metafizicile ‹omului aruncat în lume» ar putea să mediteze concret la casa aruncată pradă uraganului, înfruntând mânia cerului. Împotriva a tot şi a toate, casa ne ajută să spunem: voi fi un locuitor al lumii, în ciuda lumii. Problema nu este numai o problemă de fiinţare, este una de energie şi, prin urmare, de contra‑energie.»

(Gaston Bachelard, idem)

6:

«În zadar ating uneori lucruri, visez totdeauna element»

(Gaston Bachelard, idem)

7:

«Spun Mamă. Şi la tine mă gândesc, o, Casa mea!»

(Milosz, apud Bachelard, idem)

8:

«Casa este imaginată ca o fiinţă verticală. Ea se înalţă. Se diferenţiază în sensul verticalităţii sale. Este unul dintre apelurile la conştiinţa noastră de verticalitate. Verticalitatea este asigurată de polaritatea pivniţă‑pod. Semnele distinctive ale acestei polarităţi sunt atât de profunde, încât deschid, intr‑un fel, două axe foarte diferite pentru o fenomenologie a imaginaţiei. Intr‑adevăr, aproape fără comentariu, putem opune raţionalitatea acoperişului iraţionalităţii pivniţei. Acoperişul îşi spune imediat raţiunea lui de a fi: el îl acoperă pe omul care se teme de ploaie şi de soare. Spre acoperiş, toate gândurile sunt clare. (Pivnița) este în primul rând fiinţa obscură a casei, fiinţa care participă la puterile subpământene. Visând la ea, ne racordăm la iraţionalitatea profunzimilor.»

(Gaston Bachelard, idem)

9:

«La prima vedere, casa este întâi un obiect cu o geometrie puternică. Suntem tentaţi să o analizăm raţional. Realitatea ei primă este vizibilă şi tangibilă. Ea este făcută din elemente solide bine tăiate, din grinzi bine îmbinate. În ea, linia dreaptă este dominantă. Firul cu plumb a pus asupra ei pecetea înţelepciunii şi a echilibrului său. Un astfel de obiect geometric ar trebui să reziste unor metafore care întâmpină corpul omenesc, sufletul omenesc. Dar transpunerea în uman se face imediat, de îndată ce luăm casa ca pe un spaţiu de reconfortare şi de intimitate, ca pe un spaţiu care trebuie să condenseze şi să apere intimitatea. Atunci se deschide, în afara oricărei raţionalităţi, câmpul onirismului.»

(Gaston Bachelard, idem)

10:

«Cu imaginea casei, deţinem un veritabil principiu de integrare psihologic. Examinată sub orizonturile teoretice cele mai diverse, s‑ar părea că imaginea casei devine topografia fiinţei noastre intime. (…)… are sens să luăm casa drept un instrument de analiză pentru sufletul omenesc.»

(Gaston Bachelard, idem)

1.

Eram în armată. De la fereastra closetului din garnizoană se vedea șirul de blocuri comuniste de peste drum. De câte ori puteam, mă retrăgeam acolo, cu un ness și o țigară, și mă uitam la ferestrele apartamentelor de bloc. Câtă viață era în spatele acelor ferestre, câtă viață îmi imaginam în acele spații nevăzute! Când, peste o lună, am ajuns, ca psiholog, intr‑un laborator al armatei menit să conceapă bateriile de teste de selecție pentru diferitele arme, am imaginat o «probă» dintr‑o foaie de hârtie A4, pe care am desenat o fațadă de bloc cu patru rânduri de ferestre, unele închise, goale, altele prin care se întrevedeau diverse persoane sau scene domestice. Viitorii soldați trebuiau să descrie ceea ce își imaginau că se întâmplă în spatele fiecăreia dintre ele. În capul meu, cineva incapabil de o astfel de imaginație ar fi fost suspect de tulburări psihice: cine nu‑și imaginează nimic în spatele ferestrelor închise e un om mort, căci visează Moartea. Ce s‑a întâmplat cu acest «test» nu mai are nici o importanță…

Lumea casei

(2)

Cain îl omoară pe Abel. Agricultorul, sedentar, îl înlocuiește pe păstorul nomad. De atunci, focul umblător al lui Abel se așază în vatra lui Cain, iar în jurul ei se înfășoară și se desfășoară viața noastră socială. Casa ia locul adăpostului și adăpostește ființa umană: ea devine lumea acesteia! Dacă dorim să desenăm această lume, trebuie să ne‑o imaginăm ca desfășurându‑se după următoarele axe:

LOC

LOCUIRE                               ACASĂ                   LOCUITOR

LOCUINȚĂ

Releveu și mantră a Casei, acest desen semantic ne revelă casa ca obiect social total, cum ar fi spus, probabil, Marcel Mauss: nici una dintre axe, nici una dintre perspective nu este completă fără toate celelalte, iar fiecare în parte le poartă în sine pe toate acestea.

(3)

«Am auzit și eu de spațiu; da’ ce e spațiu? În carte îi spune spațiu, da’ noi știm loc: așa îi zice!». Este prima lecție despre «spațiu» pe care a primit‑o Ernest Bernea (1985) la întrebările sale kantiene adresate unor țărani în anii ’50. Urmează apoi învățăturile despre «loc», care este, intr‑un fel, calitatea spațiului, adică modul de a fi al acestuia. «Spațiile își capătă esența din locuri și nu din așa‑numitul spațiu» – o recunoaște și Heidegger. Căci «e loc bun şi e loc rău; tot locu’ are darurile lui, ca omu’». De aceea, de la tras cu arcul la rostogolit o pâine, locul casei trebuie ales cu grijă, căci «există și locuri care te betejește». Iar locul casei, adică o casă la locul ei, trebuie să fie bun: «casa are şi ea locu’ ei, ca orice lucru. Locu’ casei e loc bun, e loc ferit; orice‑ai pune rodeşte, orice‑ai face e frumos. Asta vine aşa, din duhul strămoşilor». De asemenea și satul: «satu’ e așa, în mijlocu’ lumii; e așa că‑n toate părțile e tot lume. Noi așa zicem, că aici e osia pământului și a cerului; toate‑n lume au o rânduială și rânduiala asta e!». Știm și de la Mircea Eliade (1949): «Fiecare casă arctică și fiecare iurtă septentrională este concepută ca situandu‑se în centrul lumii: stâlpul central sau gaura pentru fum simbolizează un ‹axis mundi›. Putem deci să spunem că omul societăților arhaice se străduiește să trăiască în permanență intr‑un spațiu menținut ‹deschis› prin comunicarea între niveluri cosmice». De fapt, lumea fiind rânduită, tot lucrul are locul său: «toate lucrurile și lumea întreagă sunt în felu’ lor și la locu’ lor, acolo unde numai iau ele ființă. E ca ceva care stăruie în ascuns, ca un izvor unde se urzește viața»; «unde nu e lucru, nu‑i loc; ce fel de loc e ăla fără nimic!? Locu’ vine odată cu lucru’.» Dar vine și dimpreună cu lucrarea omului: «sunt cauze în lucruri şi noi le vedem, da’ sunt şi în inima noastră: un gând, o stare. Lumea nu merge numa’ după lucruri, ci şi după lucrare». Pe scurt, «locu‑i acolo unde‑l știi că toate lucrurile‑s rânduite intr‑un fel». Și totuși, locul rămâne loc, chiar dacă e gol, chiar dacă e pustiit: «da’ parcă locu’ rămâne loc de iei lucru’; tot e, da’ nu‑i la fel». Mulți s‑au străduit să povestească, să descrie și să analizeze aceste rânduieli ale locului; oamenii locului, de pretutindeni și dintotdeauna, le‑au trăit.

(4)

Cuvântul «habitude» este un cuvânt prea uzat ca să vorbească despre această legătură pasionată între «corpul nostru care nu uită şi casa de neuitat» – adaugă imediat Bachelard. Iar termenul românesc de «obișnuință» este și mai îndepărtat de sensul unitar al locuirii. Această «obișnuință» se referă, de fapt, la actul habitării: habitat – habiter – habitude. Iar aceste «habitudes», aceste obișnuințe ritualizate, sunt «organice», adică fapte ale corpului, sunt in‑corporate în așa măsură încât ne putem întreba (fără rost…) dacă omul locuiește sau este locuit. Putem recurge însă la termenul românesc de îngrijire, mișcându‑ne deci liber în ecumena lingvistică a reveriilor casei. Căci îngrijirea despre care ne vorbește limba noastră vernacular‑țărănească este însuși faptul tradițional al con‑locuirii, este un grup de obișnuințe in‑corporate, de gesturi îngrijorate prin care îi purtăm de grijă casei noastre, ingrijind‑o și aducand‑o astfel neîntrerupt acasă, adică… chez soi. «În acest sens – constată antropologul britanic Adam Drazin (2001) după ani de teren în blocurile comuniste din Suceava –, îngrijirea poartă în sine seminţele propriei sale raison d’être, mai ales în context domestic, deoarece a îngriji este, prin sine, o construcţie a domesticităţii îngrijite». A spus‑o, în felul său, și Bachelard: «Obiectele astfel răsfăţate se nasc intr‑adevăr dintr‑o lumină intimă; ele urcă la un nivel de realitate mai înalt decât obiectele indiferente, decât obiectele definite de realitatea geometrică. Ele propagă o nouă realitate de a fi. Îşi iau nu numai locul lor intr‑o ordine, ci o comuniune de ordine. De la un obiect la altul, în odaie, treburile gospodăreşti ţes legături care unesc un trecut foarte vechi cu ziua cea nouă. Gospodina trezeşte mobilele adormite.» Aceste «treburi gospodărești» (soins ménagers, soins du ménage) nu sunt altceva decât gesturile «îngrijirii». Acum câțiva ani, am auzit la Paris o înduioșătoare poveste a îngrijirii. Autorităţile Parisului ceruseră unor specialişti în ştiinţe sociale să facă un soi de training cu responsabili locali pentru a‑i ajuta în gestionarea problemelor tot mai ciudate cu care se confruntă aceştia în relaţiile cu proaspeţii imigranţi din Est. O colegă de‑a mea stabilită la Paris a fost confruntată cu următoarea situație: Nu ştim ce să mai facem! E o femeie din România, foarte cumsecade altminteri, care a venit de câteva luni şi care, în fiecare duminică dimineaţa, scoate covorul din casă, îl aşază pe iarba din faţa blocului şi începe să‑l spele cu apă şi săpun. Noi ce trebuie să facem? – au intrebat‑o un poliţist de proximitate şi un administrator de HLM. Când mi s‑a povestit această întâmplare, mi‑am adus aminte de vecina mea, femeie de peste 60 de ani, originară de la ţară, care periodic scoate toate covoarele în curte şi le spală cu îndârjire ore în şir, deşi nora sa are o spălătorie modernă la colţul străzii. Dar, după cum remarca şi Adam Drazin, «numai când trăiesc satisfacţia de a fi bătut covoarele, când simt durerea de spate provocată de această practică, femei şi bărbaţi deopotrivă ştiu că au făcut cu adevărat curat. Cu alte cuvinte, au scos mizeria din casă.»

Au scos «mizeria» din casă? Au făcut «curat»? Ne aflăm în plină ordine cosmică: curat‑murdar, pur‑impur, sacru‑profan… Îngrijirea este, de fapt, sacralitatea măruntă a locuirii. A locuirii casei, dar și a lumii în care locuiești: «în timp ce termenii ‹curăţenie› şi ‹îngrijire› sunt adesea folosiţi pentru descrierea casei, tot ce este dincolo de uşa de la intrare este descris ca fiind murdar», de la străzi la politică – constată același Drazin. La extrema cealaltă a casei locuite rămân oamenii fără căpătâi și spaţiile sălbatice, neîngrijite, abandonate, maidane şi no man’s land‑uri. Îngrijirea, cu delimitările sale dintre «curat» și «murdar», este și geografie simbolică a spațiilor urbane.

(5)

Aruncat în Lume, Omul se adăpostește de ea prin lumea casei sale – am putea spune. Dar nu doar natura ia cu asalt casa omului, ci mai ales ceilalți oameni. Războaiele distrug casele pentru a‑i înfrânge definitiv pe inamici. Dictaturile și ideologiile distrug casele pentru a‑i controla și stăpâni pe «dușmanii de clasă»: «a murit de bloc!» – spuneau, adesea, localnici din Snagov despre moartea unui «strămutat» al sistematizării ceaușiste. Iar oamenii rezistă reconstruindu‑și case și domesticind astfel lumea ostilă. Fiecare individ, fiecare grup sau comunitate, fiecare clasă sau categorie de status își edifică propriul habitat, pentru a‑și impune propria identitate în lupta sa acerbă cu alteritățile concurente. «Nimic și nimeni nu poate evita proba spațiului – exclama Henri Lefebvre. Cu atât mai puțin un grup: o clasă sau o fracțiune de clasă nu se constituie și nu se recunosc drept ‹subiecți› fără a genera (a produce) un spațiu. Ideile, reprezentările, valorile care nu reușesc să se înscrie în spațiu generând (producând) o morfologie adecvată se descarnează în semne, se resorb în discursuri abstracte, se transformă în fantasme. Investirea spațială, producerea spațiului, nu sunt un incident de parcurs, ci o chestiune de viață și de moarte.» Dincolo de «topofilia» lui Bachelard, activismul lui Lefebvre ne aduce aminte că acasă nu este doar un spațiu al repaosului, ci și unul al confruntării, un loc în care se câștigă sau se pierde sentimentul temeinic de securitate existențială, în care se obține sau se pierde o apartenență identitară: spune‑mi unde locuiești ca să‑ți spun din ce lume socială faci parte..

*

Materie, gen și suflet

(6)

Pasionat de reveriile materiei, de la apă la aer, Bachelard nu a mers însă mai departe pentru a analiza, de pildă, și visările pietrei sau ale lemnului. Să așteptăm deci un Bachelard al «materialelor de construcție», materiale care, inițial cel puțin, sunt tot atâtea «materii» elementare. Până atunci, să scormonim în amintirile corpului nostru, în ochi, în nări și în vârful degetelor noastre, pentru a (re)găsi acolo lutul, lemnul sau piatra unui acasă inaugural. Mirosul acestor elemente este diferit, angajând animalul din noi prin olfacția sa primitivă. A trăi lutul, lemnul sau piatra nu sunt doar opțiuni de arhitectură sau inginerie, ci și simpatii distincte. A trăi în lut, lemn sau piatră implică, de asemenea, temporalități distinctive, căci ce e pământ, în pământ se va întoarce, dar apa trece, pietrele rămân. Cele trei elemente au viața lor proprie în timp și înscriu diferit viața locuitorilor lor în istorie.

«Domesticitatea românească este ‹lemnoasă›» – constata Adam Drazin. O «civilizație a lemnului» precum cea românească are de partea sa eternitatea renașterilor vegetale, dar cum poate avea ea și o istorie vizibilă și revizitabilă de către arheolog sau istoric? Lumea românească a lăsat urmași, dar a fost zgârcită cu urmele…

*

(7)

Casa (sau poate doar acasă…) este un spațiu matern, un spațiu feminin pe care orice arheologie a sufletului îl va regăsi în sufletul oricui. Bachelard explică această topografie inconștientă a femininului și masculinului recurgând la ritualurile de «îngrijire» la care ne‑am referit și noi mai sus: «Dacă mergem până la limita unde visul este supradimensionat, simţim un fel de conştiinţă de a construi casa în înseşi îngrijirile pe care le aducem ca să o menţinem în viaţă, să‑i dăm toată claritatea de fiinţare. Casa luminată de îngrijiri pare a fi reconstruită din interior, pare a fi nouă prin interior. În echilibrul intim al pereţilor şi al mobilelor, căpătăm, se poate spune, conştiinţa unei case construite de femei. Bărbaţii nu ştiu să construiască case decât din exterior. Ei nu cunosc deloc civilizaţia cerii». Și conchide, în altă parte: «Prin îngrijirile gospodăreşti i se redă casei nu atât originalitatea, cât originea».

Dacă nu se va mulțumi cu originalitate, ci va dori să‑și aprop(r)ie și originea, arhitectul va trebui deci să fie un androgin!

*

(8)

În această privință, Bachelard își începe pledoaria apelând la stratigrafia psihanalitică a lui Jung. «Avem de descoperit şi de explicat – spune acesta – o clădire: etajul ei a fost construit în secolul al XIX‑lea, parterul datează din secolul al XVI‑lea şi examinarea mai amănunţită a construcţiei arată că ea a fost făcută pe un turn din secolul al II‑lea. În pivniţă se află o peşteră astupată, pe solul căreia descoperim, în stratul de deasupra, nişte unelte de silex, iar în straturile mai adânci, resturi de faună glaciară. Cam aşa ar fi structura sufletului nostru.»

Dar où sont les maisons d’antan? «Zgârie norii nu au pivniță (…) și acasă (chez soi) nu mai este decât o simplă orizontalitate» – constată Bachelard. În mod paradoxal, locuirea supraetajată devine surfing al «omului orizontal» despre care povestește Alessandro Baricco (2009). Și totuși, orașul nu‑și pierde profunzimea, ci doar o etalează pe orizontala spațiului său imens, plin de străzi, cotloane, maidane și case părăsite, toate locuite însă de fantasmele noastre și, eventual, apropriate prin evadările noastre din blocurile fără poveste. Scoase la suprafață, pivnițele sunt la vedere, dar trebuie să știi unde să le cauți…

*

(9)

«Funcţiei realului, instruită de trecut, aşa cum reiese ea din psihologia clasică, trebuie să‑i adăugăm o funcţie a irealului la fel de pozitivă». Un «ireal» care, în pozitivitatea sa, împlinește și exprimă poate cel mai bine natura și menirea de obiect social total a casei. Căci adăpostul nu devine casă fără această capacitate a lui Homo Imaginalis de a se imagina acasă și a fi, astfel, o ființă‑la‑locul‑ei. Casa nu este (doar) opera lui homo sapiens, căci nu este doar un desen competent; și nu este nici (doar) creația lui homo faber, căci nu este doar un artefact, o edificare, o construcție. Nu este doar arhitectură și nici doar inginerie. Fiind o lume, lumea omului, casa este (și) o visare a rostului omului în lume. O visare poate difuză sau avortată, un rost poate neîmplinit, dar totdeauna un adăpost al sensului.

*

(10)

Spune‑mi cum locuiești ca să‑ți spun cine ești… Orice casă are o poveste de spus, despre ea și deci despre ei. Orice poveste transformă o casă în acasă, după cum orice iubire – ne spune psihanalistul Bruno Kumbeeck (2015) – are nevoie de o poveste de iubire pentru a deveni o iubire adevărată. Orice casă, edificată, asumată sau refuzată este un proiect de sine, forma unei identități edificatoare. Poți deci să citești o casă și poți să imaginezi o poveste despre acasă. Dar sunt aceste povestiri ale casei cu adevărat posibile, este posibil ca ele să fie adevărate?

«Adevăratele case din amintire, casele în care ne readuc visurile noastre, casele bogate în onirism credincios, nu se lasă descrise – consideră Bachelard. A le descrie ar însemna a le lăsa să fie vizitate.» Turistul caselor poate, cel mult, să descrie casele vizitate, să spună deci o povestire cât mai fidelă realității. Dar care «realitate»? Ce facem atunci cu acea «funcţie a irealului la fel de pozitivă» ca și «funcția realului» și fără de care locuința nu este acasă? Povestirea casei nu este deci suficientă, acasă are nevoie de povești…

Dar chiar și simpla povestire a casei este dificilă. Dacă drumul este linie, casa este volum. Linia, desfășurată rectiliniu în timp, poate fi descrisă prin in‑scriere, prin scris linear, prin discurs. De aceea, poate, istoria omenirii este în primul rând o linie, o succesiune discursivă despre drumurile în timp ale omenirii. Cum să «descrii» însă un volum, un spațiu, o casă? Mai mult, cum să redai prin discurs linear spațiul mai degrabă performat decât gândit al casei, acest spațiu produs prin corp și încorporat? Cum traduci limbajul corpului? Nu în ultimul rând, cum citești limbajul sui generis al materialității și al obiectelor, de regulă inconștient și totdeauna diferit de discursul lingvistic. Nu cumva «volumul» casei trebuie re‑produs, re‑trăit? Nu cumva acest spațiu încorporat trebuie «imaginat», eventual printr‑o «creație» imaginativ‑discursivă? Pe scurt, o povestire a casei trebuie să vadă omul în spațiu.

O «geografie» a casei deci, care să completeze «istoria» casei? Iată că simpla «povestire» a casei ne pune în fața unei probleme epistemologice esențiale: cum poate fi descris spațiul? «Reflecția epistemologico‑filosofică nu a oferit un filon unei științe a spațiului, care se caută de multă vreme pe sine prin nenumăratele publicații și diversele lucrări – constata Lefebvre în urmă cu peste 40 de ani. Multiplele științe care se preocupă de spațiu, care îl dezmembrează, îl fragmentează în conformitate cu postulate metodologice simplificatoare: geografic, sociologic, istoric. Cercetările acestora sfârșesc fie prin descrieri, fie prin fragmentări și decupaje ale spațiului, fără a atinge vreodată momentul analitic, și cu atât mai puțin pe cel teoretic. Ele stabilesc inventare a ceea ce există în spațiu, în cel mai bun caz este vorba de un discurs despre spațiu, dar niciodată de o cunoaștere a spațiului.» Nu mult mai târziu însă, în 1986, Foucault și Miskoviec lansau deja profeția conform căreia «epoca actuală va fi, poate, mai presus de toate, o epocă a spațiului (…) S‑ar putea spune, probabil, că anumite conflicte ideologice care animă dezbaterile actuale opun pioșii descendenți ai timpului și locuitorii hotărâți ai spațiului». Este ceea ce, în prezent, a devenit deja cunoscut drept «the spatial turn» în științele omului. O schimbare de paradigmă pe care geograful Edward Soja (1993), unul dintre principalii ei teoreticieni, o descrie drept o încercare de abordare a umanului în spațiu, ca reacție la secolele de «contextualizare supra‑dimensionată istoric a vieții sociale și a teoriei sociale, care a subminat și marginalizat în mod programatic imaginația geografică sau spațială», cel puțin de la evoluționism și până la «sfârșitul istoriei». Ceea ce susțin adepții acestui «spatial turn» este, în esență, faptul că «spațiul este o construcție socială relevantă pentru înțelegerea diferitelor istorii ale subiecților umani și pentru producerea fenomenelor culturale. (…) Cu alte cuvinte – ne explică Warf și Santa (2009) –, acest spatial turn este mult mai substanțial, implicând o regândire a însăși noțiunii și semnificației spațialității, pentru a oferi o perspectivă în care spațiul este punct cu punct la fel de important ca și timpul pentru dezvăluirea problemelor umane, o viziune în care geografia nu este redusă la un comentariu secund al relațiilor sociale, ci este implicată în mod intim în construcția acestora. Geografia contează, dar nu din motivul simplistic și depășit că totul se petrece în spațiu, ci deoarece locul unde se petrec toate aceste lucruri este fundamental pentru a cunoaște cum și de ce au ele loc».

În premisele sale discursive, povestirea casei are deci nevoie de acest «spatial turn». În particular, are nevoie de o observație a practicilor corporale și de in‑corporare prin care se construiește intimitatea spațială a apartenenței. Dincolo de discursul actorilor despre casă, loc, migrație, status, legături emoționale etc., dincolo de lecturile specialiștilor despre toate acestea, descrierea casei trebuie să (re)ia în considerare dimensiunea performativă a producerii acestor experiențe, punând în evidență practicile tăcute de construcție și locuire a spațiului. Povestirea casei este, din acest punct de vedere, în primul rând redarea gesturilor și a practicilor spațiale de locuire și nu doar plată descriere planimetrică a locuinței.

Și despre acasă ce putem spune? Am sugerat deja: acasă reclamă o poveste; acasă nu poate fi descris, trebuie imaginat. Iar ceea ce conține și transmite povestea sunt imagini, evocări, fantasme. De altfel, ceea ce este interesant la aceste povești despre acasă este faptul că ele nu sunt niciodată, nu pot fi nicicând povestirea casei: din acest punct de vedere, sunt, prin definiție, «false»! Poveștile casei nu spun deci povestea casei, ci evocă în ascultător alte povești, ale altor case: ele sunt un transfer de reverie. Fără ele, nu ajungem însă niciodată acasă…

De aici rezultă și o posibilă implicație pentru arhitectură: dacă dorește să ajungă și acasă la oameni, aceasta trebuie să se înarmeze cu o «imaginație arhitecturală» de genul «imaginației sociologice» pentru care a pledat Wright Mills (1959) sau a «imaginației geografice» despre care am văzut că vorbește Edward Soja. Adică nu doar să vadă în spațiu, să deseneze și să edifice spații, ci și să imagineze spații, să viseze în spațiu. Arhitectura este un desen, dar trebuie să fie un desen visător…

Referințe bibliografice:

Appadurai, Arjun (Ed.) (1986), The Social Life of Things. Commodities in Cultural Perspective, Cambridge University Press, Cambridge.

Augé, Marc (1992), Non‑lieux, introduction à une anthropologie de la surmodernité, Seuil, Paris.

Bachelard, Gaston (1957 / 2003), Poetica spațiului, Editura Paralela 45, București / Pitești.

Baricco, Alessandro (2009), Barbarii. Eseu despre mutații, Humanitas, Bucureşti.

Bărbulescu, Constantin (2015), România medicilor. Medici, țărani și igienă rurală în România de la 1860 la 1910, Humanitas, București.

Bernea, Ernest (1985), Cadre ale gândirii populare românești, Cartea Românească, București.

Budiș, Monica (1998), Microcosmosul gospodăresc. Practici magice și religioase de apărare, Paideia, București.

Choay, Françoise (2011), Pentru o antropologie a spațiului, Biblioteca Urbanismul, București.

Diminescu, Dana (2005), «Le migrant connecté: pour un manifeste épistémologique», Migrations Société 102, pp. 275–293.

Drazin, Adam (2001), «A Man Will Get Furnished: Wood and Domesticity in Urban Romania», în / in Daniel Miller (ed.), Home possessions. Material Culture behind Closed Doors, Berg, Oxford & New York, pp. 173–200.

Drăgan, Radu (2000), Lumile răsturnate: Reprezentarea spaţiului în societatea tradiţională, Paideia, Bucureşti.

Dupré, Judith (1998), Skyscrapers: A History of the World’s Most Extraordinary Buildings, Black Dog & Leventhal, New York.

Eliade, Mircea (1949 / 1999), Mitul eternei reîntoarceri. Arhetipuri și repetare, Univers Enciclopedic, București.

Foucault, Michel & Jay Miskowiec (1986), «Of Other Spaces», Diacritics 16 (1), pp. 22–27.

Heidegger, Martin (1935 / 1983), Originea operei de artă, Editura Univers, Bucureşti.

Rapoport, Amos (1969), House Form and Culture, Prentice‑Hall Inc., Englewood Cliffs.

Kumbeeck, Bruno (2015), Le Bon Choix amoureux, Ed. Odile Jacob, Paris.

Latour, Bruno & Monique Girard Stark (1999), «Factures / Fractures: From the Concept of Network to the Concept of Attachment», RES: Anthropology and Aesthetics 36, pp. 20–31.

Latour, Bruno (2009), Sur le culte moderne des dieux faitiches, La Découverte, Paris.

Lefebvre, Henri (1974), La production de l’espace, Editions Anthropos, Paris.

Lovelock, James (1979 / 2000), Gaia: A New Look at Life on Earth (ed. 3rd). Oxford University Press, Oxford & New York.

Mihăilescu, Vintilă (2000), «La maisnie diffuse, du communisme au capitalisme: questions et hypotheses», Balkanologie 4 (2), pp 73–90.

Mihăilescu, Vintilă (2014), «‹Something Nice›. Pride Houses, Post‑Peasant Society and the Quest for Authenticity», Cultura 2, pp. 83–107.

Miller, Daniel (1987), Material Culture and Mass Consumption, Basil Blackwell, Oxford & New York.

Miller, Daniel (2001), «Behind Closed Doors», în / in Daniel Miller (ed.), Home possessions. Material Culture behind Closed Doors, Berg, Oxford & New York, pp. 1–22.

Mills, Wright (1959), The sociological imagination, Oxford University Press, New York.

Olteanu, Antoaneta (2015), Casa, Paideia, București.

Ritzer, George (2003), Mcdonaldizarea societății, Comunicare.ro, București.