Doru O. Comşa

LA EST DE SOARE

despre realitate și despre alte realități

isamu noguchi a fost un sculptor japonez‑american de excepţie din secolul douăzeci. impresionat de opera lui constantin brâncuşi, el a lucrat vreo trei ani de zile în atelierul marelui maestru român la paris. felul criptic al acestuia de a reflecta viaţa şi realitatea l‑a inspirat durabil. mult mai târziu, pe la începutul anilor cincizeci, noguchi a început să creeze nişte sculpturi de lumină: akari (jap. luminos, facil, elementar). ele nu sunt lămpi: făcute cu migală dintr‑o structură filigrană de metal şi o membrană de hârtie tradiţională japoneză, ele sunt de fapt nişte mici obiecte de arhitectură. noguchi, prin magia acestei hârtii fine, transformă electricitatea «rece» intr‑o lumină caldă ca cea a soarelui. cele mai simple dintre aceste insule de lumină ne acompaniază activitatea, nu doar a noastră, de mult timp.

o foaie albă de hârtie reprezintă pentru mine o fascinaţie perenă. ea nu este de fapt doar o foaie albă de hârtie, ci mai degrabă un mic univers de cunoaştere. el este un receptacol simplu şi subtil şi, pentru că este gol, oferă o infinitate de posibilităţi. nu toate hârtiile albe sunt la fel: unele absorb şi găzduiesc lumina, altele – cele industriale – o reflectă şi astfel nu au parte de ea. asta se simte şi haptic. cu cât mai sensibil percepem acest alb, cu atât mai mult vom fi capabili de a diferenţia fin intensitatea lui de lumină. o foaie albă de hârtie are o tensiune intrinsecă deosebită. ea poate fi uşor pliată şi depliată. materialitatea ei fragilă însă, pare inadecvată pentru a rezista în timp. ea este un mediu analog, intr‑o lume din ce în ce mai digitală. este doar nostalgia noastră de arhitecţi, care ne leagă de ea? sau poate că acest mic univers alb, cu nenumărate grade de libertate şi de posibilităţi, este un simbol viabil de creativitate şi cultură? a ţine o foaie albă de hârtie în mână sau a o avea în faţă pe masă, îmi conferă un sentiment de linişte lăuntrică. toate ideile şi gândurile vin şi se aştern pe ea lin, ca nişte fulgi de nea în palmă. şi micile sanctuare shinto din japonia par a fi ca o foaie albă de hârtie: spaţiul gol din centrul lor numit shiro, omonim cuvântului alb din japoneză, este deschis pentru orice posibilitate. astfel poate că una sau alta dintre milioanele de zeităţi ale lor să vină, să se aşeze aici şi să sfinţească locul. acest potenţial latent nu este bineînţeles limitat la zeităţi. el este o calitate şi a arhitecturii japoneze contemporane, care pliază în spaţiu şi timp diferite nivele de realitate.

pentru noi, cei mici, vacanţa de vară adevărată era la bunici şi la mare. la bunici, intr‑o casă mică cu grădina mare, pe hula din guşteriţa deasupra sibiului, ascultam seara cu sufletul la gură poveşti peste poveşti. bunicul, un om tare şi liniştit ca o stâncă, cu ochi limpezi şi barba albă, bunica, firavă şi iute ca o suveică. noi, copiii, eram convinși că, în tinereţe, ei erau de fapt făt frumos şi ileana cosânzeana. doar treaba cu castelul nu se prea potrivea. cu impresia asta mergeam la mare. acolo petreceam ore şi ore în şir pe linia firavă dintre apă şi uscat, făcând castele de nisip. însă nu cum făceau alţi copii, cu mici unelte de joacă, ci doar picurând nisipul umed printre degete. ca prin minune se năşteau astfel ziduri, turnuri şi palate minunate. ele dăinuiau doar o clipă, până când un nou mic val le ştergea. aici, între cele două lumi, sub un soare prieten, uitam de tot. decenii mai târziu, tot la mare, la barcelona, stând în faţă la sagrada familia, îmi spuneam că şi antoni gaudi trebuie să fi avut aşa nişte bunici năzdrăvani. doi, trei ani după aceea, în cadrul unui proiect comun al mit boston şi eth zürich, ne ocupam de «simplitate şi complexitate» în arhitectură. printre altele ne interesa modul de curgere şi organizare a nisipului între câteva planuri orizontale extrem de fine, printr‑un sistem de perforaţii. la un moment dat am avut o scurtă sclipire în ochii mei, care vedeau altceva.

imaginea copernicană asupra lumii ne‑a arătat că noi nu vedem lumea «aşa cum este», ci de fapt e necesar să discernem prin gândire realitatea ei, dincolo de impresia organelor senzoriale. ceea ce vedem noi cu ochii şi ceea ce raţiunea informată astrofizic vede sunt lucruri total diferite. şi asta e dilema: atunci când soarele răsare, nu soarele răsare! poate asta o fi gândit şi asistentul lui einstein, geo‑fizicianul german erwin finlay‑freundlich. einstein formulase în 1905 principiul relativităţii, iar freundlich a făcut tot posibilul pentru a demonstra practic, prin metode astro‑fizice, valabilitatea universală a acestei teorii. prin 1918 el îl contactează pe erich mendelsohn, un prieten arhitect aflat încă pe front. ideea proiectului era de a capta razele soarelui printr‑un telescop (heliostat) din cupola aflată în vârful unui turn şi de a le redirecţiona printr‑un sistem de oglinzi, vertical iar apoi orizontal, intr‑un laborator subteran. fascinat de această posibilitate de expresie a arhitecturii legată de un nou fel de a vedea lumea, mendelsohn a finalizat acest proiect doi ani mai târziu, iar einstein‑turm a fost realizat în 1924 pe un deal intr‑o pădure din potsdam (lângă berlin). departe de a rămâne doar construcţia strict funcţională solicitată de freundlich, proiectul lui a asimilat de la început principii de flexibilitate şi criterii semantice, care aveau să definească ceea ce el numea «dinamism» în arhitectură. cincisprezece ani mai târziu, sigfried giedion publica o colecţie de cursuri ţinute la harvard sub titlul «space, time, architecture». einstein şi mendelsohn au respins această carte devenită celebră, care, pentru ei, nu se ocupa serios nici de spaţiu, nici de timp şi deci nici de arhitectură, ea fiind «fără nici un fundament raţional». prin einstein şi după el fizica şi‑a deschis ochii succesiv spre o înţelegere mult mai profundă şi diferenţiată a realităţii. burkhard heim, un matematician german, a demonstrat prin calcule extraordinar de complexe necesitatea simplă că universul constă din douăsprezece dimensiuni. viaţa, în spaţiul nostru fizic tridimensional (x0, x1, x2) plus timp (x4), este descrisă de heim ca o proiecţie a unor câmpi informaţionali spirituali din dimensiunile imediat superioare, numit spaţiu organizatoric (x5, x6). conştiinţa nu este un produs al materiei, ci invers. o înaltă conştiinţă poate accede de aceea în aceste dimensiuni. vacuumul din fizica quantică este un loc de energie redusă, care fluctuează în jurul unei valori medii. de aceea «un spaţiu gol» este un spaţiu cu o infinitate de posibilităţi. în hyper‑spaţiu, dimensiunile (x7) şi (x8) constituie spaţiul informativ. burkhard heim spune că cele mai înalte dimensiuni (x9, x10, x11, x12) nu ne sunt accesibile în acest moment. să fie oare ele ceea ce lucian blaga, în trilogia cunoaşterii, numea «cenzura transcendentă».

la expoziţia naţională swiss expo 2002, arhitecţii americani diller + scofidio au realizat pe lacul neuchâtel, la yverdon‑les‑bains, un proiect hibrid: «blur building». acesta oscila voit între realitate şi iluzie, certitudine şi enigmă, arhitectură şi instalaţie de artă. o structură simplă de metal, ancorată în lac, oferea la diferite niveluri, mari platforme lungi de o sută de metri cu vedere panoramică. un sistem dens de micro‑jeturi pulverizau continuu apa extrasă din lac, dând naştere unui nor alb imens, care plutea misterios peste valuri. zi şi noapte senzori multipli şi diverşi algoritmi împleteau, ca nişte mâini invizibile, din interacţiunea forţelor naturale (vânt, umiditate, temperatură) şi a celor artificiale, un veşmânt mirific din praf de apă. «we can play god» nu a fost mesajul acestui proiect, mai degrabă dorinţa simplă de a permite vizitatorilor în pelerine translucente de a atinge sensibil natura şi cultura, ca intr‑un vis real. două păsărele, un fel de cordon ombilical, readuceau lumea exuberantă din acest nor alb, domol, înapoi pe pământ.

carlos castaneda a fost un antropolog sud‑american de înaltă sensibilitate. rădăcinile lui sud‑americane şi un foc lăuntric i‑au îndrumat paşii de cercetare şi cunoaştere spre cultura veche, încă vie, a indienilor yaqui din mexic. acolo, în regiunea sonoră, el va petrece ani buni în compania lui don juan (matus), un brujo, un înţelept care vedea lumea şi alte lumi cu alţi ochi. castaneda, venind de la celebra universitate ucla din los angeles, versat în antropologie, arheologie şi psihologie, devine în prezenţa lui don juan un novice. acesta îi deschide lui castaneda, treptat şi cu enormă răbdare, capacitatea de «a vedea cu adevărat», şi nu doar de a privi lumea. realitatea căpăta astfel o cu totul altă calitate: fiecare fiinţă constă de fapt dintr‑un cocon, ţesut din miliarde şi miliarde de fire de lumină. acesta este mai mare decât organismul fizic (nu este aură!) şi, prin aceste fire strălucitoare, el ne leagă de toate celelalte fiinţe din lume. realitatea, aşa cum o percepem noi zi de zi, este, după don juan, doar un (!) aspect posibil din multe. un aşa‑zis punct de montaj, situat în spate pe suprafaţa acestui cocon, defineşte prin poziţia sa ce realitate este percepută. chiar şi o minusculă repoziţionare a acestui punct schimbă radical realitatea. condiţia esenţială pentru a schimba poziţia acestui punct este un nivel foarte înalt de energie proprie. don juan e conştient şi de existenţa cotidiană a ceea ce el numeşte «hoţi de energie». şi, probabil chiar şi pentru cei care nu au avut încă ocazia să navigheze prin cărţile lui carlos castaneda, acest lucru este intuitiv evident. are asta legătură cu arhitectura?

bienala de arhitectură de la veneţia din 2016 a avut un titlu‑temă ca o pasăre cu penele de jar, «reporting from the front». puţine contribuţii însă au încercat să atingă aripile ei măiestre, întinse ca un bun venit. marea majoritate a proiectelor prezentate, ca şi la alte ediţii ale  bienalei din oraşul lagună, s‑au străduit – cu mare efort – să nu ne spună nimic. sau mai nimic. o expoziţie e o expoziţie e o expoziţie: deci un loc de a (re)prezenta arhitectura. că asta nu e întotdeauna aşa, în special aici, în special acum, ne‑au arătat christian kerez (arhitect) şi sandra oehy (curator) în contribuţia lor pentru elveţia. proiectul incidental space reflectă linia prezumtivă de demarcaţie dintre arhitectură şi expoziţia de arhitectură şi transformă acest proces de cercetare în expunerea propriu‑zisă. spaţiul se naşte aici din corelarea voită şi precisă a unui proces analog (manual, meşteşugăresc) şi a unui proces digital (3d scan, sinteză pe computer). din diferite materiale amorfe, nisip sau ceară, de exemplu, au fost modelate structuri aparent aleatoare, care după aceea au fost turnate în gips. machetele obţinute în atelierul studenţilor de la eth zürich au fost decofrate, selectate, scanate 3d, secţionate şi fotografiate. ele reprezintă din multe puncte de vedere un spaţiu incidental, în care însă forma, structura şi textura sunt deplin coerente. acest spaţiu există la mai multe niveluri de realitate: ca un nor imaterial de date, ca machete dintr‑o fină membrană de beton sau ca renderings amplificate la scară umană. aceste spaţii nu sunt şi nu vor să fie un proiect de arhitectură. ele sunt un proiect de cercetare, care reflectă intr‑un mod fascinant ce fel de impuls este arhitectura capabilă să dea intr‑un context interdisciplinar. pe mine m‑a interesat nu atât imensa activitate care a stat în spatele acestui proiect sau percepţia live a acestor spaţii inedite, ci ideea primordială din care ele s‑au născut.

am invitat în românia toamna trecută două arhitecte japoneze şi trei arhitecţi elveţieni. noi am mers mult pe jos, nu pe făgaşe turistice, ci pe un drum al inimii, prin sate şi prin munţi. am întâlnit de toate, şi păduri distruse, însă şi oameni cu suflete minunate, legate de pământ în cinste şi omenie. colegii mei, neînţelegând limba locului, au înţeles tot. a fost pentru ei cea mai frumoasă săptămână petrecută pe drum. dacă şi românia ar fi o foaie albă de hârtie, am constata imediat că ea este mototolită: de noi şi de alţii. partea bună este că tot noi singuri o putem şi demototoli, fără niciun cal năzdrăvan cu şapte inimi ca‑n poveste. eu cunosc elveţia şi japonia foarte bine, nu din spuse. de aceea sunt convins că şi noi ne putem deplia foaia noastră albă de ţară, cel puţin la fel de bine. de la luigi snozzi ştim că arhitectura nu are loc în imponderabilitate, ci este un punct esenţial de intersecţie a unei culturi materiale şi spirituale responsabile. de aceea noi (arhitecţi, universităţi de arhitectură, uniunea arhitecţilor) suntem în această mission possible de depliere, ca să zicem aşa, în «pole‑position».