salvăm planeta? o întrebare simplă, importantă și binevenită, cred, tocmai într-un anturaj profesional la prima vedere mai puțin politic: în arhitectură și urbanism. însa arhitectura, fiind punct de intersecție al proceselor economice, ecologice și sociale, deci sustenabile, este politică de fapt prin esența ei. dacă percepem arhitectura ca un proces și nu ca un obiect, atunci ne apropiem încet de înțelegerea mai fină a ceea ce numim sustenabilitate.
Prima noastră întâlnire cu tema salvării planetei s-a petrecut grație unui serial de animație – «Captain Planet»- difuzat de TVR la începutul anilor ’90. Plotul era destul de simplu, urmând formula consacrată a filmelor cu eroi urbani providențiali, care apăreau de fiecare dată când binele public era amenințat. În fața atentatelor tot mai dese la echilibrului planetar, Gaia, zeița tutelară a Pământului, ce rezidă într-o capsulă de sticlă imersată undeva în oceanul planetar, alege de pe fiecare continent cinci tineri inimoși, dându-le în stăpânire câte un element natural prin intermediul unor inele magice.
Gândirea teoretică a suferit, în modernitatea târzie, o anumită deplasare a axei sale. Prima întrebare ce frământă conștiința contemporană nu (mai) este aceea formulată într-un celebru monolog – a fi sau a nu fi? –, ci mai degrabă următoarea: a acționa sau a nu acționa?
despre realitate și despre alte realități isamu noguchi a fost un sculptor japonez‑american de excepţie din secolul douăzeci. impresionat de opera lui constantin brâncuşi, el a lucrat vreo trei ani de zile în atelierul marelui maestru român la paris. felul criptic al acestuia de a reflecta viaţa şi realitatea l‑a inspirat durabil. mult mai târziu, pe la începutul anilor cincizeci, noguchi a început să creeze nişte sculpturi de lumină: akari (jap. luminos, facil, elementar). ele nu sunt lămpi
fost odată ca niciodata o casă albă,la capăt de drum, Povestea‑i în primul rând linişte, rostire continuă, ascultată la marginea oricărui înţeles; povestea des‑zideşte casa, o reface, preschimband‑o din casă în cupa umplută cu cer, în potir de taină, mutandu‑i miezul din răscrucea înţepenită a gândului şi gestului omenesc, intr‑un hazard şi o răstălmăcire siderală, intuită sufleteşte; povestea se întâmplă în spaţiul şi timpul topite în dorul după o zare a luminii, crepusculară pentru prezent, dar promiţătoare ca veşnicie şi necuprindere, accesibile afectiv.
Poveștile personale pot fi una dintre cele mai interesante unelte ale arhitecturii sau urbanismului ce își propune un rol social. «Poveștile construiesc relații». Relațiile declanșează procese. Procesele pot duce la crearea de spații.
arhitectură, naraţiune, utopie – şi ideea panoptică Atâta timp cât nu e performată, simulată, «formalizată», constituită artistic (unii ar spune: estetic), adică insolitată (în sensul generalizat al şcolii formaliste ruse) şi «distanţată» (în sensul, din nou generalizat, al lui Brecht), lumea nu poate fi nici văzută, nici povestită: nu se constituie. Constituirea fenomenologică a sensului presupune distanţare şi «ucidere», adică transpunere (unii i‑ar spune «sublimare») în regimul semnelor. Lumea nu există de la sine, ci doar povestită. Tocmai cu facilitatea nenarabilă, profund ofensatoare, are a se lupta arhitectura, încercând să revoluţioneze distribuirile de vizibil şi invizibil, interior / exterior, privat /
Romană
English