Bogdan Ghiu

ARHITECTURĂ, NARAŢIUNE, UTOPIE – ŞI IDEEA PANOPTICĂ

Mihail Bahtin a teoretizat pentru literatură un concept de o imensă valoarea euristică: aşa‑numitul cronotop, adică un spaţiu‑timp determinat, o «lume», în toată complexitatea singularităţii ei istorice. Să ne înţelegem însă: cronotopul nu există de la sine, nu e dat în mod natural. Cronotopul este un spaţiu‑timp imaginat‑povestit, adică o lume aşa cum apare ea constituită imaginar exclusiv prin scris, şi în primul rând prin naraţiune. A identifica un cronotop înseamnă a atribui valoare şi statut ontologice unei lumi imaginare, a le «crede pe cuvânt» şi a le analiza ca şi cum ar exista «de la sine», adică aşa cum sunt ele imaginate şi descrise prin scris literar. Cronotopul este o lume, dar doar o lume făcută nu doar posibilă, ci reală prin şi în scris. Nu există în afara scrisului, ceea ce n‑o face să fie, însă, mai puţin lume. Mai mult chiar: se poate considera că abia în artă, verbală sau a imaginii, se pot imagina, adică, aparent, «descrie» lumi. Noi, ca trăitori scufundaţi «ca peştele în apă», înghiţiţi în lumile noastre istorice, nu avem decât arareori sentimentul de lume.

Atâta timp cât nu e performată, simulată, «formalizată», constituită artistic (unii ar spune: estetic), adică insolitată (în sensul generalizat al şcolii formaliste ruse) şi «distanţată» (în sensul, din nou generalizat, al lui Brecht), lumea nu poate fi nici văzută, nici povestită: nu se constituie. Constituirea fenomenologică a sensului presupune distanţare şi «ucidere», adică transpunere (unii i‑ar spune «sublimare») în regimul semnelor. Lumea nu există de la sine, ci doar povestită. Abia povestită devine ea <reala>. Dar nu toate lumile povestite, oricât de artistic reale, sunt şi afective, actuale (în sensul de non‑virtuale).

Ce loc ocupă din acest punct de vedere arhitectura? Care este situaţia ei? Arhitectura este şi‑şi: semn, intervenţie şi transpunere semiotizantă, care constituie realul, dar nu doar în planul virtual al semnelor, ci în planul realului efectiv, al realului actual. Arhitectura e punte, construieşte punţi între lumi. Arhitectura este prin ea însăşi un hybris, dar de fapt un infra‑hybris, un hybris nu al omului, ci al «naturii» înseşi, care sare din «animal» la om. Omul construieşte povestind şi povesteşte construind, povestea e construcţie şi construcţia spune poveşti, şi tocmai în această ambiguitate şi indecizie între lumi, adică între ficţiunea dătătoare de sens şi existentul «în sine», «ca atare», dar «fără sens», se desfăşoară arhitectura, e lumea jumătate‑lume, jumătate poveste a arhitecturii de care omul, dat fiind că îşi este permanent construcţie de sine, nu se poate dezbăra. Arhitectura e instinct uman pentru că acţionează umanizant: dacă nu ar «sări», dacă nu s‑ar «depăşi», adică dacă nu s‑ar imagina şi concepe în felul acesta, omul nu s‑ar putea concepe pe sine. E construcţie, arhitectură în înţeles generic, sau nu e deloc.

Ar fi tentant, plastic, să ne exprimăm metaforic spunând, de pildă, că arhitectura interpretează spaţiul, că arhitectura povesteşte sau narează spaţiul. Şi multă lume chiar aşa şi gândeşte, consfinţind ca bun‑simţ şi ca simţ comun schema dualismului metafizic cel mai arhaic şi mai persistent potrivit căruia există pe de o parte realitatea, pe de altă parte «reflectarea» sau «reprezentarea» ei, oricât de sofisticat definite (iar aceasta este însăşi istoria esteticii) ca «imagine», vizuală sau epică, narativă. Dar nu e adevărat. Nu există spaţiu «în sine», în afara perceperii şi «descrierii» lui. Nu există non‑spaţiu. Din clipa în care spunem «spaţiu», construim deja spaţiul. Nu există spaţiu ne‑construit. Nu există decât totala imanenţă (ba chiar indistincţie) dintre spaţiu şi construcţie. Potrivit acestui lanţ modulatoriu, arhitectura nu este în spaţiu, nu ocupă spaţiul cu construcţii, ci se adaugă, continuand‑o, infra‑arhitecturii sau, cum i‑ar fi plăcut să spună lui Jacques Derrida, arhi‑arhitecturii. Spaţiul e deja construit, deja construcţie. Spaţiul e deja arhitectură. Spaţiul e prima clădire, primul plan. Dacă n‑ar exista această continuitate de regim ontologic, arhitectura nici nu ar fi posibilă, «nici nu s‑ar povesti». Numai că noi, toţi, ca oameni‑arhitecţi, pretindem că faptul de a construi instituie un salt, o treaptă, o ruptură faţă de inferioritatea de simplu dat in‑form sau a‑form al «naturii» sau «realităţii». Arhitectura ca matrice a omului auto‑constructiv pretinde că se instituie prin salt şi că instituie o distanţă, ceea ce întreaga tradiţie metafizică, în frunte cu cel care voia s‑o «distrugă», Martin Heidegger, au creat – pură creaţie – sub denumirea de «diferenţă ontico‑ontologică», «datul» «natural» fiind doar «ontic», abia construcţia devenind, urcând la rangul de ontologie, adică de real autentic, adevărat.

Arhitectura este marele mit, marea poveste despre sine a omului ca pur elan şi «vizare» de sine smulgandu‑se din «datul natural», dar intemeindu‑se, aporetic, pe el: natura ca «fundament», dar ca fundament negat. Nu degeaba se îngroapă fundaţiile. Doar ca poveste se poate construi omul pe sine. Căci însăşi ideea de construcţie e concepută, are structură de mit, de poveste. La temelia arhitecturii şi a omului ca animal constructor stă ficţiunea, naraţiunea temeliei, a fundamentului: negat, «depăşit», îngropat, înmormântat, generator de beciuri şi cripte, de depozite subterane, dar obligatoriu.

Prin ea însăşi, arhitectura este, aşadar, epică, narativă, epopeică. Numai că, aşa cum spuneam, spunând şi percepând «spaţiu» – şi «om» –, noi suntem deja arhitecţi, ne comportăm deja ca nişte arhitecţi. Arhitectura este prin ea însăşi narativă, dar nu în sensul de a spune o poveste‑despre, ci în sensul de a crea, de a constitui construcţia însăşi ca poveste. Oraşele noastre, în schimb, rezultă. În înţelepciunea ei, aceea de a nu vrea să‑şi trădeze, adică să‑şi «depăşească» memoria (ingropand‑o ca fundament şi fundaţie sub formă de subconştient), arta ne reaminteşte permanent farmecul şi necesitatea acestei situaţii, aceea de a fi depăşiţi de oraşele noastre, care nu pot fi construite, nu sunt nişte construcţii.

Ideea ideală de cetate – din care, aşa cum vom vedea, nu putea să nu rezulte, să nu iasă aceea de cetate ideală – a vrut să rezolve această ofensă ontologică adusă pretenţiilor constrictive ale ficţiunii auto‑constructive a omului constructor raţionalizând haosul, arbitrariul, deci imanenţa oraşului, prin alinierea oraşului, adică a lumii şi a înseşi ideii, insuportabile, de deschidere, întâlnire, hazard, devenire inferior «ontice», la ideea de plan şi de ordine, de armonie superior «ontologice».

Aşa s‑a ajuns, după cum anunţam deja, la ideea de cetate ideală, adică la însăşi ideea de utopie. Cetatea însăşi, ca atare, e ideală, vizează o idealizare. Există, s‑a ajuns la utopie pentru că însăşi arhitectura este o utopie, în primul rând ca utopie negativă, de depăşit, a existenţei pre‑spaţiului, a unui spaţiu aşa‑zis ne‑construit şi ne‑constituit. Ideea de utopie este o meta‑utopie de sine.

Cetatea ideală sau oraşul ideal, imaginate ca un corectiv, creează iluzia (adică susţin meta‑utopia) existenţei lumii date ca lume imperfectă şi pe aceea a posibilităţii, fie şi doar ideale, de fapt în primul rând ideale, a «îndreptării» ei imaginare. Şi aşa, după ce, prin «fundaţie» şi «fundament», se născuse memoria, se naşte, acum, imaginarul.

Utopia se auto‑limitează şiret: nu pretinde că poate fi construită efectiv, ci doar că poate oferi un «ideal regulator» (cum ar fi spus Kant), ca un fel de umbră critic‑nostalgică, de fapt ca o aură a «datului», faţă de care trebuie să tânjim, în loc să ne simţim, rabelaisian, mulţumiţi şi atenţi doar la construirea etică de sine. Utopia – la fel ca şi arhitectura – reprezintă o fugă de sine, o «externalizare» tehnică a datoriei de autoconstrucţie etică. Oraşele, din fericire, nu pot fi, însă, construite, ci rezultă din întâlnirea, de multe ori conflictuală, a multiplicităţii ideilor şi planurilor de construcţie.

Arhitectura e naraţiune în sensul că vrea să imprime sens şi să «facă lume», adică să constituie o poveste (care este în primul rând o meta‑poveste despre sine ca forţă creatoare, ca elan demiurgic), dar şi în sensul că trebuie povestită, că dă de povestit, că devine «suport» pentru creaţia deschisă de poveşti. Arhitectura SE povesteşte. Arhitectura nu e constituire a spaţiului, spaţiul e deja arhitectură, dar arhitectura «propriu‑zisă», ceea ce numim «arhitectură», vine să se «adauge» în acest continuum şi să re‑marce prin arhitecturalizări supraimprimate potenţialul arhitectural al oraşului, al lumii‑oraş.

În toată această idilă auto‑povestitoare ca auto‑construcţie, există totuşi o utopie ne‑arhitecturală care a devenit realitate omniprezentă, adevărată şarpantă a modernităţii şi posmodernităţii care, tocmai pentru că a «evadat în realitate», nu poate fi povestită, nu are poveste, nu permite naraţiune. În plus, realizată omniprezent fiind, ea constituie o dublă ofensă la adresa omului, atât a omului «de rând» care se auto‑povesteşte şi se auto‑construieşte ca «arhitect» de sine, prin intermediul ideii eroice de arhitectură, cât şi a arhitectului propriu‑zis, «onto‑poiet» de meserie.

Despre ce este vorba? Este vorba despre ideea de panopticon. Panopticonul nu este arhitectură, ci o schemă ideală, un dispozitiv care a supus întreaga arhitectură. Panopticonul nu este arhitectural, ci filosofic, şi tocmai pentru că nu este propriu‑zis arhitectural, ci filosofic, adică ideal, şi‑a subordonat arhitectura şi a devenit singura utopie realizată, adică singura an‑utopie şi, nici măcar o dis‑topie, ci o «topie» propriu‑zisă, un topos care nu se lasă «cronotopizat»: o «utopie» fără poveste şi care interzice orice naraţiune tocmai pentru că a înfrânt şi şi‑a subordonat însăşi arhitectura. Camp‑mediu de existenţă care nu se lasă constituit, povestit, arhitectura(liza)t ca lume. Deşi locuim în panopticoane, de fapt suntem internaţi în lumea‑panopticon actuală.

Ideea an‑arhitecturală şi, deci, a‑narativă panoptică, utopie de utopie devenită «topie», a fost propusă de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea de către filosoful Jeremy Bentham, adevăratul creator al utilitarismului englez, şi, deşi a fost scoasă din invizibilitatea nechestionabilă a evidenţei de către Michel Foucault în epocala sa carte, la propriu, A supraveghea şi a pedepsi din 1975, dominaţia ei totală nu a putut fi ştirbită. Tocmai pentru că nu poate fi povestită şi nu e arhitectură, ci schemă, dispozitiv optic de producere a asimetriilor de putere, a societăţii ca reţea de putere, ideea panoptică nu poate fi criticată şi combătută. Panoptic e ochiul însuşi, iar schema panoptică e omniprezentă în toate comportamentele noastre prin care vrem să vedem fără a fi văzuţi, deci a dobândi avantaje unii asupra celorlalţi.

Descoperirea arhimedică a lui Michel Foucault a fost că arhitectura societăţilor umane se bazează pe ideea panoptică, adică pe relaţii de putere. Puterea este armătura societăţii. Ideea panoptică are ea însăşi caracter istoric, cu toată eficacitatea ei datorată tocmai idealităţii trans‑arhitecturale. Dacă în descrierea lui Bentham şi în analizele lui Foucault, omul constituie ţinta şi suportul de vizibilitate prin care oamenii se separă de o parte şi de alta a puterii – vă amintiţi de plasarea oamenilor de supravegheat (fără subiect supraveghetor obligatoriu) pe circumferinţa zidului exterior, între două ferestre, ca între lama şi lamela unui microscop, decupandu‑se în negativ, ca nişte umbre chinezeşti –, acum omul nu mai e ţinta, obiectul privilegiat, eroul deviant de urmărit, ci a devenit ceea ce Bentham numea «dead zone», adică spaţiul rezidual, indiferent, fără poveste, dintre turnul central şi zidul circular periferic.

Omul contemporan nu mai este ţinta privilegiată a supravegherii, ci a devenit mediu «invizibil» al propagării divinităţii luminii privirii născătoare de putere. Trăim între ecrane, suntem tot mai mult mediul, «aerul», elementul de pură propagare a luminii impersonale crato‑poietice.

Iar cu această devenire monstruoasă, cu adevărat post‑umană, a unei idei deja monstruoase, arhitectura nu poate, nu are cum să se lupte. Neo‑nano‑panoptismul actual, capilarizat, este de nepovestit şi, deci, de necombătut. Iar arhitectura nu face decât să‑i dea curs, să‑l ilustreze, căci el reprezintă o mare invitaţie, de nerefuzat, la construcţiile asimetrizante de putere, în frunte cu falsele transparenţe şi cu falsele deschideri ale unor construcţii care nu vor decât să conţină, substituindu‑se lumii. Schema panoptică subîntinde arhitectura, care nu face decât s‑o încarneze şi, astfel, s‑o camufleze, dandu‑i trup. Panoptismul este un spirit propriu‑zis diabolic, dat fiind că şopteşte la urechea arhitectului că poate construi capcane ale umanului, ca poate organiza umanul. Numai Diavolul îl poate face pe om să se creadă Dumnezeu. Panoptismul întruchipează oroarea unei Idei platonice pogorâte direct pe pământ, adică, tocmai, nemediate şi, probabil, imposibil de mediat arhitectural. Dumnezeu îi revelase lui Moise Legea scriind‑o în piatră, dar nu sub formă de arhitectură, ca acum, când Panopticonul e Legea, care nu mai intentează, ocazional, procese, ci organizează viaţa însăşi ca un proces, ca (în) Procesul.

Tocmai cu facilitatea nenarabilă, profund ofensatoare, are a se lupta arhitectura, încercând să revoluţioneze distribuirile de vizibil şi invizibil, interior / exterior, privat / public şi falsele accese şi egalităţi în capcana cărora arhitectura contemporană continuă, încă, să‑i momească pe oamenii care nu se întreabă de ce, deodată, poveştile au secat, au devenit imposibile – sau uniforme, ceea ce e totuna. De ce, altfel spus, arhitectura nu mai este poveste. Arhitectura fără poveste este moartea arhitecturii. Omni‑micro‑panoptismul arhitecturii contemporane – capcană pentru om, capcană pentru arhitectură – înseamnă moartea construită, adică asasinarea înseşi ideii de arhitectură ca planificare limitată, «la scară» umană, a omului la scara întâlnirii cu celălalt.