arhitectură, naraţiune, utopie – şi ideea panoptică Atâta timp cât nu e performată, simulată, «formalizată», constituită artistic (unii ar spune: estetic), adică insolitată (în sensul generalizat al şcolii formaliste ruse) şi «distanţată» (în sensul, din nou generalizat, al lui Brecht), lumea nu poate fi nici văzută, nici povestită: nu se constituie. Constituirea fenomenologică a sensului presupune distanţare şi «ucidere», adică transpunere (unii i‑ar spune «sublimare») în regimul semnelor. Lumea nu există de la sine, ci doar povestită. Tocmai cu facilitatea nenarabilă, profund ofensatoare, are a se lupta arhitectura, încercând să revoluţioneze distribuirile de vizibil şi invizibil, interior / exterior, privat /