Melina Haureș

PAȘI SPRE MATURIZARE

Drumul spre grădiniță– 5 ani.

A bătut ora 1.Același drum pe care îl făceam în fiecare zi era de data asta plin de noroiul lăsat de furtuna din ultima noapte. Treceam pe lângă același gard, prea impunător prin masivitatea lui pentru un copil care spera să crească mai mare cu fiecare lingură de supă în plus de la masa de prânz. În spate descopeream aceeași clădire, mult prea monotonă pentru imaginația mea viu colorată de pe atunci. Și totuși, când intram pe holul luminos cu desene pe pereți, ceva din atmosfera aceea tristă se schimba și spațiul devenea dintr-o dată primitor. Urcam treptele cu covor roșu și picățele, ajungând în sfârșit în locul pentru care venisem de fapt acolo, patru pereți însuflețiți de mulțimea oamenilor și jocurilor care se întâmplau între ei. Acolo se deschidea universul copilăriei mele, până începea să bată clopotul, după care decorul avea să se schimbe.

Cabana de la Sinaia– 8 ani.

A bătut ora 2.Cu fiecare strop de ploaie ce se izbea agonic în ochiul de geam, imaginea muntelui devenea din ce în ce mai diluată, descompunând peisajul în griuri colorate, prelinse ca într-o acuarelă neterminată. Tropote de soldăței se auzeau vibrând pe acoperiș. Camera devenise astfel precum interiorul unei cutii muzicale dezacordate. Îmi mut privirea și ajung din cameră pe scara ce își rotea treptele una câte una, până ajungea în holul cel mare. Mă fascina cum mi se contura imaginea cu fiecare pas pe care-l făceam. Ridic privirea și mă las dusă de amintire înapoi în camera din cabană. Văd din nou ochiul de geam, ca ultim punct în cadrul limpede, nealterat de obscuritatea creată de agitația ploii. O rază de soare îmi îndreaptă privirea spre balansoarul pe care stătea mama în dimineața de dinainte, citind o carte pe care mă chinuiam să înțeleg ce scrie. Și acel colț care mă ținea la distanță… era tot acolo, cum întorceam ușor capul în partea dreaptă, la fel de întunecat ca întotdeauna. Afară e ceață și asta mă împiedică să-mi amintesc altceva în afară de panta ușoară la capătul căreia se înălța cabana din lemn aspru, închis la culoare, cu geamuri micuțe și cu acoperișul ca niște aripi ce coboară până aproape de pământ… Dar poate că imaginea asta nici nu mai face parte din aceeași amintire.

În Brugges – 14 ani

A bătut ora 3.­Mă trezesc în lumina asfințitului pe podul de piatră, privind în partea stângă șirul de trestii și de alte poduri precum cel pe care mă aflu, ca într-o progresie aritmetică la care tot adun câte un cadru din clădirea de pe malul opus. Mai merg puțin în amintire, deși în realitate știu sigur că a durat cel puțin un interludiu de fronturi  continue de căsuțe din piatră și cărămidă. Exact ca cele din poveștile cu zâne pe care mi le imaginam când eram mică. Și printre ele brațe de apă, locuri în care mă opream să fotografiez, într-o încercare disperată de a salva mai bine în minte ceea ce știam deja că devenea orașul meu preferat de până atunci. Ajung în piață și mă plimb roată-împrejur – din nou fronturi continue de clădiri, de data asta mult mai diferite între ele, ca într-un joc cu personaje unite de aceeași poveste.E frustrant că încerc să mă uit în sus, să zic ceva despre imaginea de ansamblu, dar tot ce văd e turnul cu orologiu și regina balului– clădirea cea mai impozantă din toată piața. Parcă toate celelalte se înclină în fața ei, într-o ierarhie subtilă, dată nu de poziție sau proporție, ci de multitudinea elementelor care compun fațadele. Și dintr-o dată se lasă întunericul și se schimbă tot. Piața devine mai mică și forfota teraselor de jur-împrejur distrage atenția de la clădirile-personaje din poveste. Totuși acum văd totul ca pe un tablou pe o pânză neagră, pe care apar în tușe de lumină contururi diferite de ferestre, devenite elemente principale și nu doar elemente ce compun cadrul unor fațade. Observ mai bine fiecare decorațiune diferită, fiecare ancadrament. E clar, noaptea rolurile se inversează.

Cabana de la Colibița– 18 ani

A bătut ora 4.O vază cu flori de plastic stă neclintită pe măsuța mult prea joasă ca să fie suficient de comodă pentru mine. Mă afund în canapeaua cu un ușor iz al timpurilor trecute, pentru că din punctul acela pot cuprinde cu privirea cea mai mare parte din geamul imens care se desfășoară în fața mea. Nevăzându-i rama, e doar un ecran de sticlă între mine și lacul care s-ar întinde la nesfârșit dacă nu ar fi oprit într-un capăt îndepărtat de curbele munților. De data asta e ușor să mă plimb prin încăpere, parcă nici nu am plecat de acolo încă. Dacă trec de ușa ce desparte partea mea de cameră, aproape că nici nu fac un pas și mă izbesc de marginea patului, apoi ocolesc ușor și mă duc spre holișorul pe care găsesc în partea dreaptă o oglindă ovală, care mă trimite cu gândul direct la acea casă a bunicilor. Dar nu îmi place să stau pe aici, pentru mine e doar partea aceea de cameră care face trecerea spre locul meu magic cu canapeaua prăfuită. Mă așez înapoi, de data aceasta în partea unde coboară acoperișul și înălțimea devine mai mică, pe un fotoliu de pe care văd terasa de pe malul lacului, unde mai sunt pierduți în liniște câțiva oameni. De data aceasta percep totul ca pe un întreg, ușa îngustă, canapeaua, ecranul înfățișat acum ca o imensă fereastră din trei bucăți de sticlă, terminat în unghi ascuțit în locul de unde privesc toată scena. Apar în restaurantul larg deschis spre terasă, cu un acvariu imens între recepție și sala de mese. Acum e totul inundat de o lumină aproape obositoare. Dar mă simt confortabil pentru că e răcoare. Dacă înaintez puțin și mă îndrept spre stânga, ajung pe coridorul îngust cu scara semi-întunecată, care mă va duce înapoi de unde am plecat.

Panteonul– 20 de ani

A bătut ora 5. Stăteam exact în punctul central, de unde părea pentru mine că s-a născut de fapt toată clădirea. De acolo priveam perpendicular în sus, în încercarea de a trece cu privirea de oculusul semiopac invadat de lumina puternică a amiezii. Și totuși, când priveam în jurul meu, era exact cantitatea de lumină distribuită uniform, necesară pentru a sublinia trăsăturile statuetelor încadrate de coloane corintice din marmură și de frontoane. A fost nevoie de o mișcare până la care probabil în realitate a trecut cel puțin o oră, ca apoi locul să alunece în semi-obscuritate. Atunci razele de soare au format un mănunchi compact, orientat spre casetele cupolei ce îmi dădea o stare de amețeală dacă încercam să o cuprind cu privirea. Lumina aceea mă făcea să tremur de uimire și să înțepenesc, în ciuda valurilor de oameni care treceau agitați pe lângă mine. Analizam contrastul impetuozității dintre interior și exterior. Când mă apropiam de la distanță se arăta în deplina-i masivitate și volumetrie greoaie, îmblânzită oarecum de coloanele ce păreau zvelte prin comparație. Asta până să mă apropii și de ele fără să le pot cuprinde într-o lungime de brațe. Dar apoi, trecând de ușa imensă și rece, descopeream o anumită delicatețe în interiorul la fel de impunător și totuși mai umanizat. Poate din cauza jocului luminii, a culorilor blânde sau a texturilor, încă nu am aflat.

Începe să bată ora 6…