Laura Săbău

EMBRIONUL DINTRE REAL ŞI ONIRIC

A existat un loc, puternic legat de existenţa mea, în care realitatea pe care o trăiamzi de zireflecta coeziunea dintre real şi imaginar, expunând în mod halucinant propriile mele temeri. Un loc în care banalul devenea de fapt sămânţa unei stări tensionate, prin amalgamarea stranie de obiecte, mirosuri şi forme, definind existenţa  unui suflu ascuns. Nu pot, după tot ce am trăit în acel loc, să nu îmi pun întrebări asupra  realităţii pe care o percepem şi a rolului imaginarului în conturarea acesteia.

Îmi amintesc acel loc, casa bunicilor, atât de şubredă şi întunecoasă încât orice bătaie de vânt făcea ca pereţii să vibreze sub un şuierat straniu. Locuinţa de munte se lăsa învăluită în numeroasele sale încăperi de senzaţii stranii, date de obiecte vechi, mult prea prăfuite, de sunetul nesigur al podelei roase de lemn şi de aerul rece în care plutea o vibraţie întunecată. Uşa bucătăriei de vară de la parter, unde era şi o dormeză, era mereu deschisă, lăsând mirosul trandafirilor roşii să se amestece ce cel al mâncării. O senzaţie de somnolenţă aparte simţeai cum te izbeşte ca apoi să cazi într-un somn abisal, fără vise.

Suflul întunecat al casei se resimţea odată ce urcai cele 3 trepte înspre zona intimă care găzduia un dormitor imens, legat de o bucătărie, iar dupa alte câteva trepte, 3 dormitoare înşirate de-alungul unui hol.

Noaptea se lăsa greoi de fiecare dată, trezind temerile adânc înrădăcinate în fiinţa fiecăruia. Inclusiv a mea.

Drumul spre closet părea că se pierde în adâncimea întunericului. Ferestrele holului erau mereu acoperite de o perdea greoaie,  verde-închis, care obtura orice lumină din exterior.La cele două capete ale holului, umbra se afunda într-un abis din care putea oricând ţâşni cea mai mare temere a mea: Lupul.

Fiecare încăpere ale casei contribuia la conturarea coşmarurilor mele, ele devenind atât de bine definite, încât puteam denumi fiecare spaţiu după sentimentul pe care mi-l producea.

Bucătăria de vară era mereu locul în care ne strângeam cu toţii, râdeam şi jucam jocuri. Era îmbătător felul în care timpul părea că nu mai trece, sub sunetul liniştitor al greierilor din curte. Totul parcă, prin armonia sa, prevestea teroarea nopţii.