Andreea Apetrei

SUB PRESIUNE

Blocuri de piatră, praf, un soare arzător și o înăbușeală înfiorătoare. Un mușuroi de oameni, lovituri de daltă și ciocan. O schelă mare de lemn și ziduri din blocuri de piatră albă. Nu știu cum am ajuns să fiu aici, dar tot ce mă înconjoară mă amețește. Încerc să înaintez prin perdeaua de praf de piatră, dar oameni îmi taie calea, mă opresc din drum, îmi spun că nu trebuie să trec mai departe. Oamenii sunt obosiți, stresați, nemâncați și descurajați. În fierbințeala soarelui de după-amiază din Curtea de Argeș se ridică încet, dar sigur, mănăstirea lui Manole.

Dincolo de haosul din jurul meu, de strigătele nervoase ale unor meșteri, de vaietele unor muncitori înfometați aud un șuierat cristalin, ca o pală de vânt ce aduce cu ea răcoare. Îmi mângâie chipul și dispare, iar când privesc spre locul din care a venit, văd biserica. E ca o chemare căreia simt nevoia să-i răspund. Pășesc grăbit în acea direcție, printre oameni, gândindu-mă cât îmi doresc să intru. O privesc și mi se pare minunată, perfectă. Zidurile-i strălucesc sub lumina caldă a soarelui. Mă cheamă și vreau să intru, să descopăr aceeași frumusețe și în interior, o clădire demnă de închinat unei forțe mai puternice ca mine. Merg, merg mai repede.

Primul sacrificiu. Timpul

Mă opresc abia când, de undeva din mușuroiul înnebunit de oameni, iese un bătrân de vreo 65 de ani care, orbit de soare și praf, mă zărește abia după ce mi-a tăiat calea. Mă privește trecător, apoi își continuă drumul zicând neîncetat: Nu am timp, nu am. Am atâtea de făcut. Dacă nu terminăm…? Privesc blocurile de piatră la care lucrează, cu muchiile perfecte, netezimea fețelor, imaculatul alb al pietrei. În spatele perfecțiunii acesteia, erau ore și zile în șir de muncă și de răbdare, mult timp dedicat iubirii lui, arta.

Îi urmez pașii până la atelierul improvizat în aer liber și îl întreb cu interes cum îi merg lucrurile. Dar nicio șansă să discut cu el, tot ce face gravitează în jurul pietrei. Nu mă aude, aude doar piatra și ce trebuie să scoată din ea. Îi vorbește. Undeva în adâncul pietrei, el vede ce urmează să fie. Și nu vede nimic altceva. Mâna atinge cu drag blocul de piatră, o mângâie.

Probabil ca ea e rece, înghețată. Dar e bine, îi dăruiește el viață.

Mi-a spus să merg mai departe, să nu-l mai țin din treabă, că-i mănânc din timp. Așa că încerc să mă îndepărtez. Îl mai urmăresc cu privirea o vreme. Chiar și așa, mă simt de parcă l-aș cunoaște. Bătrânul muncește de dimineața până seara târziu, în fiecare zi. Are o nevastă acasă, care îl așteaptă mereu cu masa pusă, după ce termină toate treburile casei. El n-o ajută deloc de el, dar ea îl înțelege. Aici e inima lui de fapt.

Când era tânăr, copiii nu îl vedeau niciodată, atât de mult muncea. În unele nopți nu se întorcea acasă, dar nu își făcea nimeni griji. Era bine, era fericit. Era cu iubirea lui.