René Magritte, Eloge de la dialectique, acuarelă, 38×32 cm, 1936, Muzeul comunal Ixelles, Bruxel

Tema propusă pentru discuție și reflecție se concentrează pe premisele și consecințele mai cu seamă global-existențiale ale deciziilor luate de oameni fie de a fi mobili, fie de a fi imobili din punct de vedere geografic și social, adică dacă preferă, sau sunt obligați, să stea locului sau să se miște. Pentru a observa și gândi mișcarea sau nemișcarea, cadrul de referință, îndeobște invocat, este cel spațial, în sens fizic și social. O lungă tradiție filosofică și științifică a identificat mai multe tipuri de a defini și analiza spațiul:

 

a) fie ca fiind o substanță, ceva existent și dat în mod obiectiv, un container al materialității în ultimă instanță,

b) fie ca fiind ceva relativ-relațional produs de relațiile dintre diverse entități vii și nevii care interacționează și, prin aceasta, generează contexte spațiale,

c) fie ca fiind o construcție mentală-subiectivă-conceptuală sau estetică care ne permite în principiu să gândim spațiul și să-l analizăm cognitiv-rațional sau emoțional-sentimental în toată complexitatea sa fenomenologică.

 

Științele sociale au cunoscut în ultimele decenii de evoluție așa numita turnură spațială prin care analiza lor specifică s-a concentrat și pe problematica relației dintre spațiu și social în varianta opțiunii de înțelegere relațională a spațiului. În această variantă spațiul nu mai este dat, obiectiv, ci este constituit în și prin acțiuni sociale relaționale mai mult sau mai puțin subiective care sunt posibil de realizat tocmai datorită faptului că în prealabil există structuri spațiale și sociale (generate la rândul lor tot de acțiuni sociale), care fac posibile tocmai aceste acțiuni (Giddens a formulat acest tip de enunț vorbind de structuri structurante).

 

La ele am putea adăuga acum că sunt autopoietice (N. Luhmann) în sensul că sunt constituite mereu din elementele din care sunt constituite. Spațiul social este contituit de elementele de constituție ale spațiului social = actori, situații, relații, consecințe. Mai simplu spus: societatea nu mai este în spațiu, spațiul nu mai este ceva exterior societății, ci spațiul face parte integrantă din social, dimensiunea spațială a vieții sociale este o componentă permanentă a socialului. Societatea este spațială. În esență, un asemenea program de abordare a problematicii spațiului recurge la ideea de bază a sociologului german Max Weber conform căreia acțiunea socială este cea care atribuie, atașează un sens subiectiv înțeles oricărui comportament uman și mai ales celui ce se manifestă în relațiile cu alții. Această concepție este tributară variantei mental-subiectiv-conceptuală și estetică de înțelegere a spațiului (în varianta filosofică a lui Immanuel Kant, care vorbește despre categoriile apriori ale intelectului uman). Dacă luăm în considerare aceste premise, atunci discuția despre relația dintre spațiu și societate poate fi demarată în direcția unei variante constructiviste care să fie mai consistentă decât etalarea plenară a unei subiectivități debordante de pe aliniamentele căreia i se poate afirma orice, oricând, de către oricine.

 

În 1954, Jammer Max publică o carte care prezintă o istorie a conceptelor și concepțiilor despre spațiu în fizică. La prima ediție prefața este scrisă de Albert Einstein. El consideră că: ‹Acum, în ceea ce privește conceptul de spațiu, se pare că acest mod a fost precedat de conceptul mai simplu psihologic al locului (sublinierea mea, R. P.). Locul este în primul rând o mică parte a suprafaței pământului identificată printr-un nume. (…) lucrul al cărui «loc» este specificat este un «obiect material» sau un corp…› (1).

 

Ce e de reținut din acest enunț este faptul că, înainte de a deveni un concept științific și filosofic, oamenii au operaționalizat spațiul reducându-l la semnificația lui psihologică mai ușor de gestionat în viața cotidiană decât abstracțiunile și generalizările științifice și filosofice. Această reducție a spațiului la loc este principala modalitate de orientare a indivizilor în viața cotidiană. Nu e nevoie de studii speciale ca să poți percepe și utiliza spațiul. A da nume unui spațiu înseamnă a-l domestici, a-l aduce la dimensiunea umană, a-l apropria indivdual și social prin «botez» – darea de nume, în înțeles mai larg, prin conferirea de sens și semnficație social-culturală unui spațiu delimitat. Arhitecții au eleborat conceptul de placemaking pentru a desemna un asemnea proces. Conferirea de sens este legată de folosirea spațiului de către specia umană fie în manieră cognitiv-rațională, fie sentimental-emoțională. Mai sus am spus că spațiul este element constituiv al socialului. Prin urmare, spațiul este prezent în social prin intermediul sensurilor atașate social de-a lungul istoriei acțiunilor sociale care au loc în locuri specifice, adică structuri structurante. De ce în locuri specifice: fiindcă doar acolo sunt, se găsesc și pot fi relaționate resurse care fac posibilă (sau imposibilă) realizarea diverselor scopuri pe care și le propun indivizii sau comunitățile umane.

 

Modalitatea primordială de apropriere durabilă și sustenabilă a spațiului a fost prin adoptarea unui stil de viață sedentar și constituirea așezărilor umane în epoca istorică numită neolitic. Generic putem vorbi de apropierea spațiului prin locuire.

 

A locui presupune o locuință. O locuință presupune activitatea generatoare care este construirea (edificarea). Heidegger, în eseul Bauen, Wohnen, Denken, analizează etimologia cuvântului a construi, adică procesul de generare a sensului din perspectivă istorică. În limba germană acest cuvânt a semnificat, la origini, a locui. Acest sens originar al cuvântului s-a pierdut în istorie. O urmă s-a păstrat în cuvântul german Nachbar (vecin) – cel ce construiește/locuiește lângă tine. Ceea ce ne trimite la ideea că locuirea presupune experiențe sociale comune generate de juxtapoziții și învecinări în spațiul social și fizic. Un exemplu în acest sens este forma de organizare socială a sașilor transilvăneni cunoascută sub numele de vecinătate (Nachbarschaft). Ea este o formă de comunitate umană bazată tocmai pe efectul de juxtapoziție și adiacență. Relațiile sociale erau definite și determinate de proximitatea fizică a locuirii.

 

A construi e, în esență, a locui și a locui înseamnă a fi. Iar a fi înseamnă a fi undeva anume, a locui pe pământ. Așa enunță Heidegger în eseul mai sus pomenit. Și în ce constă esența locuirii? Originea etimologcă a cuvântului ne-o indică: a locui a însemnat a sta locului, a te afla într-un loc, a fi mulțumit, a fi împăcat cu sine acolo unde ești, ferit de pagube și amenințări. Într-un cuvânt a locui înseamnă a fi ocrotit, protejat, menajat într-un spațiu delimitat (de garduri, de fortificații, de cutume, obiceiuri, tradiții, legi). Iar valențele acestea se găsesc într-un spațiu ce este o parte intrinsecă a identității sociale a indivizilor și grupurilor sociale ce poate fi numit meleagurile de baștină sau regiunea de proveniență cum ar fi, de exemplu, sașii transilvăneni, ardelenii, oltenii, moldovenii, germanii alsacienii, bascii etc. În cultura și limba germană conceptul folosit pentru a desemna o atare osmoză între spațiu și social este Heimat = locul/spațiul de origine. E vorba, de fapt, de spații culturale care includ, pe lângă peisaje naturale și elemente de peisaje artificiale – locuiri, și forme de socializare specifice/de învățare socială specifice (celebrii cei șapte ani de acasă).

 

Heidegger menționează că s-au păstrat în memoria colectivă și în tezaurul lingvistic două sensuri/modalități ale cuvântului a construi – construirea înțeleasă ca activitate de îngrijire = cultură, în sensul latin al cuvântului, și construirea în sens de edificare. Construirea în sensul de a locui, de a fi pe pământ, a devenit o componentă a experienței umane cotidiene, a devenit o obișnuință asupra căreia nu mai reflectăm, la care nu ne mai gândim în mod obișnuit, ci doar în circumstanțe excepționale. Din acest motiv dimensiunea existențială a locuirii este secundară în comparație cu activitățile de tip cultural, cultivare/îngrijire și activitățile de edificare. Semnificația esențială și primordială a construirii, adică locuirea, tinde să fie uitată, cu toată că este esențială sau tocmai de aceea. E așa de obișnuită relația dintre a locui și a fi încât nimeni nu o mai chestionează în viața de zi cu zi.

 

Ea este activată atunci când locuirea ca activitate și experiență socio-umană fundamentală este împiedicată, obstrucționată, interzisă, imposibilă, adică atunci când ea este fundamental negată din indiferent ce motive (economice, sociale, culturale, politice, juridice).

 

Pentru a locui în sensul de a fi e nevoie să stai locului, să fii imobil în cadrele spațiale care constituie realitatea socială ce marchează mediul de viață al ființelor umane, a actorilor sociali. Această concepție este, desigur, marcată de viziunea noastră despre avantajele vieții sedentare și nu concepe un alt stil de viață considerat ca fiind normal în societate decât cel sedentar. Nimeni nu și-a pus problema ce fel de locuire/existență ar fi cea care ar implica în zilele noastre un stil de viață (neo)nomad.

 

Locuirea în sensul de a locui o casă și de a fi acasă undeva presupune, cum am văzut, o doză mare de imobilitate; casa, dar și acasă sunt entități fixe, imobile, adică au coordonate topografice unice. Utilizatorii acestora au preponderent un stil de viață sedentar care are în centrul vieții lor aceste repere existențiale. Arhitectura și urbanismul au oferit soluții specifice ținând cont de această normalitate socială. În mod exemplar, Le Corbusier poate fi invocat ca exponent al unui asemenea tip de abordare.

 

*

 

Din perspectiva istorică a celor câteva milenii de existență a așezărilor umane și funcțiile aferente acestora, putem observa și analiza mai limpede, în prezent, complexitatea și diversitatea evoluțiilor/schimbărilor spațiale ce au avut și au loc. E evident, astăzi, că a fost un moment zero în istoria civilizației și culturii umane, momentul în care au apărut așezările umane și un stil de viață care a fost perpetuat de atunci până în prezent. E vorba de procesul de sedentarizare a populațiilor umane în vremea neoliticului și abandonarea deliberată a stilului de viață nomad, migrator. Momentul este surprins de Le Corbusier (dar și de alții, Gordon Childe de exemplu). Din acel moment, la scara populației mondiale nu au mai avut loc schimbări radicale de stil de viață aidoma procesului de sedentarizare. Suntem o specie sedentară. Statistic vorbind populația umană stă locului. Desigur că definirea locului necesită eforturi suplimentare. Discuția mai largă despre tema transformării spațiului în loc (vezi de exemplu spacemaking) se încadrează în acest efort.

 

E din ce în ce mai limpede în discursurile și discuțiile despre relația dintre spațiu și societate că spațiul (la fel ca timpul) nu mai este, nu mai poate fi considerat un dat, un container amorf, insensibil și indiferent în care sunt conținute și se întâmplă toate din realitatea socială. În ultimele decenii, odată cu ceea ce literatura de specialitate numește spatial turn din științele sociale (și nu numai), spațiul este conceput ca fiind un element constitutiv al socialului și nu doar un recipient care-l conține.

 

În asemenea circumstanțe, observarea și analizarea momentului așezării oamenilor în locuri capătă noi valențe și posibilități de racordare la alte viziuni și abordări (cum ar fi cele din arhitectură sau urbanism de exemplu).

 

 

Sedentarizarea

«Omul primitiv și-a oprit (sublinierea mea R. P.) carul și a hotărât că acolo va fi pământul său. Alege un luminiș, (…) deschide drumul care îl va lega de râu sau de cei din tribul său pe care tocmai i-a părăsit. (…) Pentru a construi bine și pentru a distribui eforturile, pentru a asigura soliditate și utilitate operei, el a făcut măsurători, a admis un modul și-a organizat munca… a instaurat ordinea. El a făcut ordine măsurând (…) generând proporții care organizează întreaga operă – scara este un umană. Geometria este limbajul omului» (2).

 

Constituirea spațiului așezărilor umane, construirea de locuințe, locuirea sunt concepute de Le Corbusier ca fiind rezultatul unei virtuozități profesional-tehnice în domeniul geometriei și arhitecturii, edificării. Geometria salvează omenirea. Măsurând și construind omul face ordine. Ordinea spațială contracarează hazardul, anomalia, arbitrarul. Scopul arhitecturii este să ajungă la starea de ordine matematică. Aceasta este o concepție și o atitudine pe care H. Lefebvre o va critica în cartea intitulată La production de l’espace (1974) reproșând principalilor actori din domeniul urbanismului, dar și societății în general, că au creat iluzia că a construi e o banală chestiune tehnică bazată pe cunoștințe de specialitate de geometrie și arhitectură, și nu o activitate care implică putere de decizie și de influențare în relațiile sociale. De aici și concluzia la care ajunge el: spațiul este un produs social, și nu un produs tehnocratic. Fiecare societate își produce propriile spații sociale dependent de modul în care percepe și gândește spațiul. Dată fiind complexitatea și formele de diferențiere socială și spațială, în realitate, Lefebvre consideră că numai cu un set de concepte dedicate spațiului vom putea analiza, cunoaște și schimba practic realitatea socio-spațială; propunerea lui este să utilizăm un concept de spațiu pentru dimensiunea fizică, unul pentru dimensiunea mentală și unul pentru dimensiunea socială a realității în care trăim.

 

Pentru asta spațiul trebuie conceput ca fiind un element constitutiv al socialului produs social, și nu ca un cadru exterior care-l adăpostește și eventual îl determină prin constrângeri exterioare. Din îmbinarea sensurilor generate de cantonarea în cele trei tipuri de spații menționate rezultă ceea ce Martina Löw (Raumsoziologie, editura Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 2001), numește atmosferă. Atmosfera, respectiv conceptul de atmosferă a unui loc, este rezultatul procesului de constituire a spațiului prin operațiuniile de spacing (alăturare, juxtapoziție) și sinteză mental-psihologicã si cognitiv-emoționalã (percepții, reprezentări, amintiri). Atmosfera este ceea ce constituie o forță de atracție sau de respingere pentru oamenii care doresc sau nu să fie într-un anumit loc. Atmosfera depinde de calitățile fizice ale spațiului respectiv (formă, compartimentare, culoare, textură, miros, sunete, lumină), bunurile sociale (produsele), serviciile prezente în acel loc, dar mai cu seamă indivizii prezenți și comportamentele afișate de aceștia în contextual acțiunilor sociale ce le desfășoară în acel loc. Atmosfera aceasta – am putea să-i spunem în contextul de față ceea ce te face să te simți (sau nu) ca acasă – este un set de structuri structurante autopoietice.

 

Spațiul ca structuă strucurantă a acțiunii sociale pe de-o parte constituie premisa/cadrul care face posibilă acțiunea socială, pe de altă parte este un element constitutiv al socialului care se modifică în și prin acțiuni sociale. Adică spațiul este un produs social care, la rândul său, produce acțiuni sociale care, la rândul lor, produc din nou structuri sociale.

 

Pierre Bourdieu a subliniat în lucrările lui că între spațiul social și spațiul fizic există indubitabil relații de corespondență. Poziția socială = statusul social, adică poziționarea în spațiul social corespunde cu coordonatele topografice ale spațiului fizic. De exemplu, o persoană cu un anumit status social (cel care ocupă o anumită poziție în spațiul social, adică o poziție determinată de raporturile lui cu ceilalți) va locui într-o anumită zonă din oraș, va frecventa anumite locuri culturale, comerciale, politice, educative, recreaționale fiindcă mai ales acolo se poate întâlni cu cei care au convingeri, atitudini, preferințe similare etc. și va evita să fie prezent în locuri care nu sunt în acord cu poziția socială pe care o ocupă. Omul sfințește locul. Dar și locul sfințește oamenii.

 

*

 

În discursurile cotidiene și cele științice despre locuire se face îndeobște distincția, dintre dimensiunea privată și cea publică a vieții sociale. De regulă locuirea este considerată că face parte din sfera privată, adică din spațiul de protecție, ocrotire, și confort al vieții individuale și colective. În acest sens casa și acasă fac parte integrantă atât din biografia indivduală, cât și din istoria socială.

 

Sunt depozite, magazii de evenimente care marchează momentele existențiale individuale și colective. «Casele sunt magazii uimitor de complexe. (…) Orice s-ar întâmpla în lume (…) ajunge în cele din urmă (…) în casele noastre. (…) Casele nu sunt refugii din calea istoriei, ci locul în care sfârșește istoria», afirmă Bill Bryson. (3)

 

Prin urmare, spațiul constituit social nu este doar un fragment de spațiu fizic, ci și o secvență temporală care înmagazinează evenimentele ce marchează rațional și emoțional viața trăită.

 

Să analizăm un pic mai detaliat cadrul temei ce face conținutul acestui număr de revistă.

 

Călător, migrant, refugiat. Categoriile acestea au în comun faptul că desemenează categorii de indivizi aflați în mișcare în raport cu un reper spațial fix – de regulă continentul, țara, regiunea, localitatea, cartierul, casa etc. Dincolo de toate diferențele dintre aceste categorii rămâne acest element comun: mobilitatea lor în raport cu o presupusă imobilitate gândită ca fiind o stare normală de existență. Mobilitatea din acest punct de vedere devine o excepție, dacă o raportăm la fixitatea spațială înțeleasă ca mod exisențial normal al speciei umane.

 

La ora actuală populație mondială este de aprox 7.687.300.000 de persoane.(4) Conform datelor statistice ale ONU, în anul 2018 peste 4,2 de miliarde de persoane trăiau în mediul urban și peste 4,4 miliarde în mediul rural. În momentul de față 55,3% din populația umană mondială trăiește în așezări umane de tip urban. Aceste date statistice au servit drept argument pentru a lansa concepția că omenirea se află în cea de-a treia revoluție urbană de la începuturile ei și până astăzi. Este, de asemenea, un argument care validează și prognoza facută de Lefebvre pe la mijlocul anilor ’70 din secolul XX: urbanizarea este un proces global, ireversibil, care va duce treptat la diminuarea spațiului și populațiilor din rural ca să ajungem în final la situația în care vom avea o ordine mondială exclusiv urbană.

 

Un alt fenomen care are un loc central pe agenda discuțiilor și discursurilor publice este migrația, mai ales migrația internațională, transnațională, transfrontalieră. O formă de mișcare de acest gen cu conotații benigne și avantaje reciproce pentru toți cei implicați este călătoria, respectiv turismul. Cu mici excepții (vezi Veneția) călătoriile sunt considerate acțiuni sociale de relaxare sau pedagogice de care e bine să avem cu toții parte. Că aici e vorba și de a asigura locuințe, și de a crea atmosferă – rămâne, de regulă, până la urmă o simplă chestiune de marketing: vânzarea unor locuri prin valoarea lor culturală sau naturală intrinsecă și prin unicitatea setting-urilor spațiale de acest fel. Coroborat cu fixitatea spațială a unor asemenea locuri este evident că soluția de a fi în acele locuri este să ne deplasăm acolo.

 

Această dimensiune a mobilității este importantă, dar, fiindcă nu implică de regulă probleme sociale, economice, culturale, politice majore în acele locuri (și nici în locurile de orgine ale călătorilor) și fiindcă activitatea turistică este de scurtă durată/efemeră și, prin umare, suportabilă, pentru toți cei implicați nu intră prea des pe agenda discuțiilor publice decât dacă au ceva senzațional. Normalitatea călătorului în lumea contemporană este așa de înrădăcinată, încât nu mai iscă controverse decât rareori.

 

Ceea ce este o preocupare permanentă, în schimb, este migrația de tip neturistic. Estimările actuale privind numărul celor care migrează internațional, adică se deplasează din locurile de origine spre alte locuri din lume, pe termen nespeficiat, vorbesc de aproximativ 244 de milioane de persoane în anul 2015, adică în jur de 3,3% din populația mondială. Normalitatea socială în privința mișcării este că covârșitoarea majoritate a populației globului nu migrează, nu se mișcă transfrontalier în raport cu meleagurile pe care s-au născut și trăiesc. Pentru majoritatea lumii casa înseamnă acasă. Există estimări că în interiorul granițelor statale aproximativ 800 de milioane de persoane au migrat (migrația internă). E vorba de migrația internă care duce la relocarea populației prin fluxuri migratorii între mediul urban și mediul rural. Acest tip de mișcare caracterizează geneza și dezvoltarea societății moderne și contemporane și este considerată o chestiune internă a societăților afectate de acest tip de mișcare.

 

Datele statistice de mai sus arată că normalitatea socială este imobilismul transfronatlier al populației. Numai în condiții speciale oamenii sunt dispuși să plece pe teren nespecificat abandonând locuința și renunțând la stilul lor de locuire, adică stilul lor de viață specific.

 

O condiție specială care generează migrație transfrontalieră este starea de beligeranță / război sau tensiuni majore între diverse grupuri sociale în diverse părți ale lumii. Datele actuale ne indică existența unui număr de peste 40 de milioane de persoane dislocate din locurile lor de baștină, dintre care 22,5 milioane de refugiați, adică persoane care au fost nevoite să părăsească locurile lor obișnuite din motive de siguranță personală.

 

O altă categorie de oameni ce se mișcă trecând peste granițe, adică părăsind meleagurile natale în sens de spații social culturale și identitare, sunt cei ce migrează din motive economice. În cazul lor se pune problema atât în spațiile de unde pleacă, cât și în spațiile de destinație. Fiindcă în primul caz locuințele și locuirea sunt abandonate, iar în al doilea caz ele trebuie să existe deja ca să poată fi apropiate. Dacă fondul de locuințe există deja, atunci locuințele au fost edificate în condițiile sociale specifice de producere a spațiului social. Prin urmare, a locui în asemenea condiții înseamnă că e nevoie să fie descifrate sensurile și codurile generatoare de sens ale conviețuirii cu ceilalți. Ceea ce înseamană că nu e suficient să ocupi fizic o unitate de locuire, ci e nevoie să fii acepat social de către cei ce locuiesc deja acolo în momentul venirii cuiva nou. Iar acceptanța socială se bazează pe reciprocitate.

 

Migrația internațională, dar și cea internă, are consecințe de natură politică, economică, socială, culturală, religioasă, datorită apariției unor grupuri de oameni cu experiențe diferite, cu socializare diferită, valori, atitudine, convingeri, comportament diferit în comparație cu majoritatea membrilor comunității / societății din locul în care ajung. Migranții vor încerca să se insereze în societăți care îi primesc și mai ales încearcă să îi primească în spațiul lor social. Prezența fizică în primă instanță, corporalitatea / materialitatea nemijlocită, necesită oferirea de spații fizice de incluziune a acestor corpuri. Pe de altă parte, fiind vorba de ființe sociale, relațiile sociale pot apărea doar în contextul în care există posibilitatea de a fi împreună, alăturați, coexistenți în anumite locuri și momente temporale. Casă și acasă sunt fenomene, dar și experiențe existențiale fundamentale pentru ființele sociale. Viitorul caselor și a locuirii depinde de capacitatea noastră de a gândi noi forme de a fi = a locui = a construi = a gândi = a fi împreună în condițiile de fragmentare și incertitudine în lumea contemporană.

 

 

1. «Now as to the concept of space, it seems that this was preceded by the psychologically simpler concept of place. Place is first of all a small portion of the earth’s surface identified by a name. (…) the thing whose place is being specified is a material object or a body…», din Max Jammer, Concepts of Space. The history of Theories of Space in Physics. Foreword by Albert Einstein, Dover Publication, New York, 1993, pp. XV.

2. Le Corbusier, «Spre o arhitectură», în: Nicolae Lascu, Funcțiune și formă, Editura Meridiane, București, 1989, pp. 222–241. (Gordon Childe, The Urban Revolution)

3. Bill Bryson, Acasă. O istorie a vieții private, Editura Polirom, Iași, 2012, pp. 16.

4. https://www.worldometers.info/worldpopulation/