Ioana Nițulescu TIC-TAC
Imaginează-ți că mă aflu în fața ta și îți vorbesc, sunt maxim 30 de centimetrii între noi. Nu mă cunoști dar ai plătit bilet ca să mă vezi. Încep spectacolul așa: în fața ta. Mă
Ioana Nițulescu
TIC-TAC
Imaginează-ți că mă aflu în fața ta și îți vorbesc, sunt maxim 30 de centimetrii între noi. Nu mă cunoști dar ai plătit bilet ca să mă vezi. Încep spectacolul așa: în fața ta. Mă uit la tine și zâmbesc. Tac. Mă uit la tine și zâmbesc. Tic. E-un tic? E-un parazit orice gest pe care un actor îl face de repetate ori necontrolat. Mă uit la tine și zâmbesc nerușinat. Tac. Zâmbesc. Tic? Mă uit la tine, tac. Simți timpul ăsta dilatat? Simți și tu timpul pe care-l percepem noi pe scenă. Ești acolo cu mine. Fie că-ți place, fie că te enervează. E totul foarte intim. Crezi că doar tu te simți așa de vulnerabil în astfel de momente? Și eu mă simt, dar sunt așa de la-nceput pană când… se-aud aplauzele. Mă deschid în fața ta. Și-n clipa asta, încerc să mă desprind cumva.
Arta actorului este într-o căutare continuă a conexiunilor cu alte domenii. Acestea din urmă sunt în timp tot mai bine definite, împărțite pe categorii iar teatrul încearcă să le-adune, poate naiv, pe toate împreuna. Cred că oamenii implicați direct în spațiul teatral sau cel cinematografic sunt cei care simt cea mai mare nevoie de un sincretism al artelor pe care să le valorifice într-o poveste, într-o convenție, un spectacol. Dacă ne rezumăm la domeniul teatral, până și spectacolele care funcționează pe baza constrângerilor prin limitare a suporturilor din alte domenii, precum cele care se construiesc și desfășoară pe principiul Spațiului Gol a lui Peter Brook, conțin o evidentă intermediere a diferitor arhitecturi. Prin acest demers îmi propun să explorez relația actor-spectator, prin conștientizarea absenței spațiului scenic din timpul acestei lecturi, lucru care poate doar să ne dea o libertate mai mare în spațiul imaginar.
Mi-e rău. Mă mișc încet. Merg cu spatele. Merg cu gândurile. Mă topesc. Vreau apă. VREAU APĂ. Apare cineva. Imi dă. Îmi tremură mâinile. Mă chinui să controlez ceva ce trebuie sa rămână aparent necontrolat. Vreau s-ajung mai repede să beau dar vibrațiile se instaurează armonic în mâna mea stângă și-mi place. Le gust, puțin câte puțin. Se varsă inevitabil din apă. N-am fost atentă, ce să-i faci. Eu zic c-am fost. Mă uit la tine. Încerc. Nu te găsesc. Știam foarte bine unde ești. N-am timp acum să te caut. Mă gândesc la tine. Dar mă gândesc și la pahar, la apa de pe jos, la greață, unde-am ajuns pe scenă? Sunt bine luminată? Pot astăzi să te păcălesc, făcându-te să crezi că eu voiam să beau din apă? Reușesc? O arunc pe mine. Nu-mi dau seama dacă ești mirat. Te plictisesc? Mă urmărești? Te uiți la detaliile din decor? Am tras prea mult de momentul astă? Sunt penibilă? Te plictisesc? De ce tușești fix acum? Joc prost? Nu sunt credibilă? Hai măi! Te plictisesc?