Home / 2/2017  / PIN-UP DOMESTICIT – Deborah Feldman

PIN-UP DOMESTICIT – Deborah Feldman

Departe de lexicul uzual al discuțiilor despre arhitectură, sintagma pin‑up se separă de originile ei burlești ca să ne ajute să înțelegem mecanica proiectării actuale. Derivată din verbul to pin up, a agăța pentru a

Departe de lexicul uzual al discuțiilor despre arhitectură, sintagma pin‑up se separă de originile ei burlești ca să ne ajute să înțelegem mecanica proiectării actuale. Derivată din verbul to pin up, a agăța pentru a expune privirii, expresia ne aduce în minte fotografiile unor femei ispititoare desprinse din revistele pentru bărbați și acroșate pe pereți. Compoziția stereotipă a imaginilor făcea din femeie un obiect: corpul erotizat, poziția provocatoare și o «vestimentație» sumară formau cadrul ce surprindea o senzualitate de ordin cotidian. Casnica, secretara sau vedeta interpretau după placul bărbatului rolul uneia și aceleași femei suverană asupra propriei sexualități. Pentru o anume arhitectură pin‑up pare a fi formula care o descrie cel mai exact. Dacă la o primă vedere reducem arhitectura pin‑up la un joc spectacular al suprafețelor de fațadă, propun să privim și dincolo de înveliș, în interior. Urcând pe firul etimologic al expresiei înțelegem că primordial este actul expunerii, al exhibării, răspuns al unei nevoi intrinseci de a se arăta. Ne‑am putea gândi atunci că această arhitectură este semnificativă și pentru o nouă formă de interioritate, a unei domesticități pin‑up?

Femeia pin‑up își face apariția cândva la începutul secolului XX, dar răspândirea și comercializarea ei se datorează revistei Playboy. Hugh Hefner este cel care hotărăște pentru întâia dată, în 1953, să încununeze pagina de mijloc a revistei cu un nud. Hefner și eliberarea pe care o promite publicația lui vor transforma însă și spațiul domestic. Arhitectura spațiului intim o asociem dintotdeauna cu femeia, cu îndeletnicirile zilnice ale mamei ce alcătuiesc locul cald al vieții de familie. Femeia pin‑up este femeia desprinsă de menaj. Lansarea revistei coincide și cu geneza unei masculinități postbelice ce nu se mai definește prin cuplul heterosexual temelie a societății. Beatriz Preciado se folosește de numerele revistei Playboy pentru a face o radiografie a arhitecturii domestice a anilor 50. Ea observă mecanismul prin care Hefner folosește arhitectura pentru a se adresa cititorilor lui: el redefinește masculinitatea expunându‑se pe sine în extravagantele interioare ale conacelor Playboy, dar în același timp făcând apel și la intimitatea cititorilor. Hugh Hefner spunea că pentru a schimba un bărbat trebuie să îi schimbi casa1 și cuvintele lui devin literă de lege pentru ce va însemna în producția căminului pin‑up. Un articol din Playboy, din 1958, invită cititorii să‑și fotografieze play‑mate‑ul în interiorul propriei locuințe, Hefner sugerând că «decorul ar trebui să fie modern și sofisticat»2, probă a noii masculinități productive urbane3. Acest îndemn al revistei Playboy face din imagine și reproductibilitatea ei în masă un dispozitiv care va altera iremediabil intimitatea. Implicarea corpului femeii și a spațiului domestic într‑un proces economic susținut printr‑o intensă expunere media conturează post‑ domesticitatea4.

În principal, Playboy este un fenomen care elogiază schimbarea regimului scopic5, a manierei convenționale de a privi. Voyeurismul permis este pasul ce precede manipularea spațiului domestic. Exhibarea sinelui și a intimității căminului sunt recomandate. Până atunci interiorul era de văzut doar printr‑o gaură de cheie precum cea a cutiei optice construite de artistul olandez Samuel Van Hoogstraten. Doar o fantă a cutiei «Peepshow» ne permitea privirea pe furiș în interiorul unei locuințe de secol XVII. Cutia expusă la National gallery în Londra este mărturia intruziunii necuviincioase într‑un loc ce nu ne aparține. Intimitatea propovăduită de Playboy este însă mai just ilustrată de proiectul arhitectului Didier F. Faustino: «Personal Billboard: an Urban Peep Show», din 1999. Pe un ecran supradimensionat, atașat unei locuințe individuale, curg live imagini din casă. Intimitatea ajunge astfel parte integrantă a peisajului spațiului public. Nepărăsind căminul, individul ocupă în mod virtual agora. Ecranul oferă societății o privire în locul cel mai intim.

Spre deosebire însă de proiectul lui Faustino, imaginile pe care Hefner le cerea cititorilor depindeau de o punere în scenă, o intervenție asupra căminului, o reamenajare. Transpunerea în imagini a locuinței este precedată de o alterare a interiorului pentru consum. Imaginea transformă căminul într‑un obiect‑fetiș. Locuința devine un spectacol lucrativ menit să producă și să fie consumat.6 Interioarele din revistele și emisiunile tv, precum cele produse de Hefner, se găseau însă la mare depărtare de modul de locuire și de înțelegere a intimității de către omul de rând. Ecartul se micșorează în epoca multimedia.

Astăzi Hugh Hefner nu mai este un excentric, ci parte integrantă a fiecărui ins ce‑și consumă existența undeva între Facebook, Instagram, Twitter sau Pinterest. Am putea spune că atât individul, cât și căminul par să nu mai aibă urmă de opacitate. Transparența este proprietatea materiei care îi dezvăluie conținutul nealterat. Pentru perioada modernă, turnurile lui Mies van de Rohe cărora le observam structura și organele interne ca într‑o radiografie erau simbolul unei astfel de arhitecturi. O arhitectură ce estompează limita între interior și exterior. Domesticitatea pin‑up este doar în aparență transparentă, ea poartă mesajul unei interiorități revizuite. Imaginile din falicul menaj Playboy sunt probe ale unei forme extreme de negare a limitei intimului. Intimitatea nu mai aparține spațiului ci individului, și el se dă în spectacol. Dispozitivele lui Hefner s‑au banalizat grație accesului la internet, astăzi suntem cu toți promotori.

Am să mă opresc asupra site‑ului Airbnb, aflat la convergența platformelor menționate mai sus și a cărui activitate principală se desfășoară în jurul arhitecturii domestice. Pentru cei mai mulți dintre noi, Airbnb este site‑ul care propune locuințe de vacanță la prețuri mai accesibile decât ofertă hotelieră. Airbnb promite călătorilor o autentică imersiune în cultura țării vizitate punându‑i în legătura cu indivizi care își închiriază locuința pentru a‑și completa veniturile. Puțini știu însă că Airbnb reprezintă și cea mai importantă bază de date de imagini de interioare de pe întreg mapamondul. Analiza modului de funcționare a platformei7 și miile de locuințe disponibile relevă o dimensiune a domesticității ce surclasează fenomenul Playboy, popularizându‑l.

Dacă imaginile interioarelor lui Hefner țineau de domeniul show‑business‑ului, Airbnb oferă oricui instrumentele pentru expunere. Site‑ul aidoma oricărei alte rețele de socializare funcționează pe baza unui sistem de evaluare între utilizatori. Locuințele de închiriat sunt fotografiate și expuse, pentru a fi alese și ulterior comentate de utilizatori. Competiția pieței îl obligă pe cel ce‑și pune căminul «la închiriat» să integreze permanent remarcile și așteptările consumatorului modificând de la culoarea draperiilor până la arhitectura locuinței. Miile de interioare par supuse unui standard universal, ce încetul cu încetul devin de nediferențiat. Locuințe din toate colțurile lumii par a fi un erzaț dezumanizat de imagini ale unui generic acasă. Celălalt nu este doar invitat să privească, ci devine instanța de validare la care ne raportăm. Interioritatea se construiește prin celălalt și Airbnb face ca arhitectura acesteia să nu se mai definească prin posibilitățile infinite de locuire, ci prin poziția ei pe piața de schimb. Pentru a o vinde suntem nevoiți să o privim, să o obiectivizăm, înlocuind experiența locuirii onirice cu un spectacol vanitos. Căminul urmează procesul de degradare semnalat de guy Debord, «from being into having into appearing»8. Pentru a exista pe piață, fie ea imobiliară ca în cazul Airbnb sau cea a orgoliului propriu ca pe Facebook, trebuie să fim într‑o continuă adaptare la standardul impus. Interioarele domestice sunt supuse unor procese de epurare pentru a se încadra în tiparele momentului. Producția de arhitectură se standardizează. Site‑uri precum Pinterest, Houzz.com sau Airbnb sunt cărți de rețete de arhitectură unde fiecare imagine ține loc de «fereastră» într‑un menaj străin ce devine model de apropriat. Aceleași site‑uri stau și la baza schimbului între unii arhitecți și clienții lor, fiind responsabile pentru vulgarizarea și deprofesionalizarea arhitecturii contemporane, ce merge mână în mână cu producția de masă a unui mobilier de design devalorizat, tip Ikea.

Ar fi necinstit să nu admitem că interioarele modificate pentru site‑ul Airbnb nu formează majoritatea și că nu toți cei care au acces la internet își amenajează casa în funcție de mood boardurile de pe Pinterest sau ultimul catalog Ikea. Cu toate acestea, ce este esențial în analiza acestor fenomene este înțelegerea factorilor care au dus la apariția lor și felul în care excentricitatea anilor 50 este astăzi norma. Arhitectura pin‑up  a apărut atunci când extimitatea a luat locul intimității. Noțiunea propusă de Jacques Lacan este un concept‑cheie în decodarea spațiului domestic pin‑up. Extimitatea este forma cea mai intimă a exteriorității fiecăruia, cea pe care astăzi o proiectăm în spațiul public virtual. Intimitatea stă fixată pe wall‑ul Facebook precum erau tinerele pinned up la discreția privitorului. Această formă de intimitate socială post‑modernă solicită validarea genericului celălalt. Ea a devenit însă și reper în producția de arhitectură, exhibiționismul creând o dinamică dublu orientată proprie societății neo‑ liberale. Cererea și oferta trebuie să se autoregleze și astfel extimitatea devine prescriptor de arhitectură.

Arhitectura pin‑up este lipsită de sinceritate. Ea nu spune nimic nici despre consistența materialității fațadelor ei, nici despre ce se ascunde în interior. Ca un obiect‑fetiș, ea toată este un ornament purtător de poveste într‑o perpetuă ajustare la context. La rândul lui, interiorul aproape schizoid se constituie dintr‑o acumulare de ecrane, instrumente pentru a privi și a se arăta. Dacă ferestrele vilei Malaparte erau rame de tablou pentru peisajul îmbietor al insulei Capri, locuința este astăzi ticsită de rame care așteaptă să ne încadrăm propria persoană oricui este gata să privească.

Review overview