Asemenea starletei anilor ’50–’60 a secolului trecut, arhitectura se expune în cele mai frumoase straie, se dezvăluie până la structură pentru a ne atrage privirile, pentru a ne seduce minţile și pentru a ne acapara. Deocamdată un produs al unei caste preponderent patriarhale, fiecare nouă siluetă apărută în peisajul urban este menită a capta atenţia într‑un fel sau altul prin vestmintele ei atent alese de arhitect pentru a‑i pune în valoare formele corporale, prin machiajul ei grijuliu conturat de designer pentru a‑i evidenţia trăsăturile atrăgătoare dar și prin imaginile prudent regizate de fotograf menite a o transforma într‑o adevărată divă a urbei, din perspectiva creatorului/decoratorilor ei, desigur. Fotografia mai ales ne‑o prezintă ca fiind cea mai frumoasă dintre toate muzele orașului. Și cine ar concura cu ea atât de nouă, atât de proaspătă și atât de incitantă! Mai ales atunci când, dincolo de siluetă ea are îndrăzneala de a ne expune și detaliile lăuntrice, atât de delicat creionate de arhitect după chipul și asemănarea închipuirilor sale ideale.

Cu silueta expusă, cu intimitatea exhibată, noua clădire strălucește și, cu cât atrage mai multe priviri respectiv cadre fotografice, cu cât e mai extravagantă, cu atât mai multe laude și stimă de sine aduce creatorului ei, al cărui ego supradimensionat, încântat de propria performanţă, crede pentru o clipă evanescentă că a devenit demiurg. Clădirea, agăţată și expusă în peisajul urban privirii/privirilor care o aclamă, special machiată pentru a fi fotografiată, îi conferă făuritorului încrederea împlinirii, îl face să creadă că e cu adevărat sublimă, feminină în cel mai înalt grad, între toate celelalte feminităţi din jurul ei.

Astfel, asemenea divelor mass‑mediei «agăţate» pe coperţile revistelor de gen sau pe posterele special dedicate lor pentru a fi expuse cât mai multor priviri masculine încărcate de sens, la fel se prezintă ochilor și structurile arhitecturale recente, atent concepute pentru a fi expuse cât mai multor priviri devoalate. Primordial este actul expunerii, al exhibării, ca răspuns adecvat al unei nevoi intrinseci de a se arăta până în măduva oaselor și dincolo de ea, prin și dincolo de machiaj, cu ajutorul unor stratageme publicitare bine regizate. Imaginea siluetei arhitecturale, prin aceste pregătiri deosebite cu scopul transparentizării și expunerii ei pe scena urbană, este deseori alterată special pentru consum, pentru a atrage cât mai multe priviri menite a o valida, și astfel a‑i conferi faimă/vizibilitate creatorului. Machiajul special gândit pentru a o transparentiza / expune îi dezvăluie conținutul intim, îi estompează limita dintre interior și exterior. Acest tip de etalare totală în faţa privirii poartă mesajul unei interiorităţi de altă natură, care solicită validarea celuilalt. Dar a devenit un fel de reper în producția de arhitectură recentă, exhibiționismul creând o dinamică dublu orientată client‑creator, proprie societății de consum.

Expunerea, afişarea, vizibilitatea publică a siluetei clădirii undeva între corporalitate și sexualitate, ca realităţi scoase din sfera privată, etalate prin imagini, multiplicate tehnologic și diseminate în sfera publică, îi conferă existenţă clădirii dar mai ales arhitectului, aceasta părând a fi cea mai sigură modalitate a se face vizibilă, observabilă în acest ocean urban în expansiune.

Structurate pe trei paliere de expunere, proiectele selectate pentru acest număr își propun să evidențieze tocmai acest aspect legat de expunere al arhitecturii: în oraş, în raport cu natura și prin detalii de machiaj special alese pentru a transforma corpul clădirii, a o prezenta în altă lumină. Iar stratagemele arhitecturale utilizate în acest scop pot oscila de la ruj și zâmbet la dantele și văluri atunci când clădirea e expusă în oraș, de la fustiţe, tocuri și imprimeuri când se prezintă în natură, până la picăţele piperate în detaliile de interior.