Andrei Tarkovsky, Nostalghia, 1983

Casa (căminul, sălașul, locuința, apartamentul și cuibul, vizuina, bârlogul, culcușul) este, în esență, o «peșteră». O peșteră personală (familială) care poate fi percepută, înțeleasă, chestionată și interpretată în acest sens (Mitul Peșterii la Platon, în speță). O astfel de perspectivă este abordată și în numărul tematic de față.

În spațiul acestei «peșteri», primele proiecții sunt produse și susținute de părinții noștri: proiecții complexe vizuale, tactile, auditive, olfactive, spațiale – într-un cuvânt, sensibile. Ele reprezintă și primele medieri cu imaginea lumii exterioare, dar poate și primele elemente constitutive (dincolo de cele moștenite genetic) ale viitoarelor noastre repere interioare asupra unei realități aparente externe. Așadar, primii filozofi și arhitecți ai imaginii acestei lumi de dincolo de peșteră sunt părinții noștri.

Cu timpul, spațiul peșterii a fost completat / aglomerat cu din ce în ce mai multe obiecte (unelte, instrumente, mobilier, echipamente, dotări etc.) impuse ca un răspuns pentru rezolvarea și satisfacerea unora dintre nevoile / necesitățile / aspirațiile de viață și de confort ale parinților noștri. Aceste obiecte funcționează, în sine, ca mesageri / proiecții / interfețe (indirecte și mai slabe) ale unor realități de dincolo de spațiul peșterii și dincolo de proiecțiile curente familiale. Totuși, ele sunt filtrate de acele nevoi, reale sau imaginare / imaginate, ale părinților.

Ultimii ani sunt marcați de schimbari dramatice; dramatice din punct de vedere al cantității, proporțiilor și vitezei cu care ne inundă, aglomerează și acaparează nu numai spațiul fizic, dar și pe cel sensibil (noi și noi interfețe și device-uri de comunicare și proiecție, din ce în ce mai complexe și mai sofisticate). Într-un astfel de «potop» de realități aparente este aproape imposibil nu doar să selectăm acele interfețe / proiecții care ne sunt necesare, utile sau de dorit, dar nu mai avem nici timpul fizic și nici  discernamantul minim necesar să gandim și să conștientizăm care sunt nevoile, necesitățile și aspirațiile noastre cu adevarat.

În aceste condiții, ce rol mai are «peștera» noastră? A mai rămas ceva din ea? Mai are vreo semnificație alegoria lui Platon? Care ar putea fi aceea?