Orice intervenție asupra spațiului construit introduce o formă de dezechilibru în practicile cotidiene ale celor direct afectați.
Fie că vorbim despre schimbarea sensului de circulație a mașinilor pe o stradă, un spațiu public, o clădire, sau remodelarea unei părți de oraș, înlocuirea ordinii existente, naturale, cu o ordine nouă, artificială, duce la necesitatea înlocuirii sau adaptării practicilor cotidiene. Practicile cotidiene se deranjează / rearanjează / stabilizează funcție de schimbarea introdusă. Cu cât modificările sunt mai radicale, cu atât dezechilibrul este mai accentuat Astfel, durata de restabilire a ordinii este mai lungă, vulnerabilitatea celor afectați este accentuată și există posibilitatea să fie resimțit negativ de cei afectați. Dacă adăugăm la acest dezechilibru faptul că deciziile în cazul marilor proiecte sunt luate, desenate și implementate de actori sociali îndepărtați de cei afectați (Comisia Europeană, Guvern, Consiliu Județean, birouri de arhitectură din centre de dezvoltare, mari companii de construcții etc.), iar cei direct afectați sunt de cele mai multe ori simpli spectatori fără capacitatea de a influența deciziile, deranjarea practicilor cotidiene poate declanșa reacții adverse, refuzul sau rezistența activă la schimbare, indiferent de calitatea sau scopul intervenției.

Așa stau lucrurile de cele mai multe ori în cazul proiectelor ample de regenerare urbană. Acestea presupun nu doar rearanjări majore ale mediului construit, ci și schimbarea radicală a modului de funcționare a orașelor, a practicilor economice și sociale cotidiene ale locuitorilor.
Pentru a limita aceste efecte negative, unele procese de regenerare urbană, mai ales în cazul celor de jos în sus (bottom up), folosesc diverse strategii pentru a limita impactul acțiunilor care introduc dezechilibru, ajutând la o reașezare mai rapidă a practicilor și a ordinii cotidiene. Unele dintre acestea se bazează pe memoria locuitorilor, pe familiaritatea pe care aceștia o au, de exemplu, față de anumite obiecte, spații, utilizări. Serge Moscovici folosea în teoria sa a reprezentărilor sociale, ideea de ancorare ca o formă de a gestiona necunoscutul, nefamiliarul. Pe scurt, ancorarea se referă la procesul prin care noi idei, fenomene, situații sunt relaționate la alte idei, fenomene, situații cunoscute, familiare. Ancorarea, sau folosirea conștientă a unor obiecte, spații, sau alte elemente familiare care pot primi denumirea de ancore, funcționează ca un mecanism pentru a gestiona necunoscutul.

Familiaritatea și piciorul în ușă
Niklas Luhmann vorbește despre familiaritate ca fiind una dintre strategiile pe care individul le folosește pentru a reduce complexitatea lumii exterioare și a o face gestionabilă: „o orientare către lucrurile trecute poate simplifica lumea și o poate face să pară inofensivă” . Familiaritatea este o gândire orientată către trecut, către memorie. Fie că vorbim despre un trecut personal, al propriilor experiențe referitoare la spații specifice, obiecte, comportamente sau despre valorile transmise prin socializare, aceasta reproduce în general comportamente, modalități de acțiune și atitudini din trecut. Familiaritatea se constituie astfel ca o problemă a rutinei, a obiceiului, a unei ordini stabile acceptate și intrate în subconștientul indivizilor: „un mecanism protectiv ce se bazează pe practici cotidiene, reputații stabile și memorii tacite, care împreună împing afară din viața modernă frica și incertitudinea, precum și problemele morale (…) Obișnuința și activitățile de rutină sunt văzute ca menținând predictibilitatea ordini sociale, devenind unul din mijloacele de a gestiona tensiunea din sistemele socio-culturale, devenind în același timp o barieră față de inovație, schimbare și creativitate” .
Utilizarea familiarității în cadrul unor proiecte de regenerare urbană poate fi astfel o strategie pentru a face necunoscutul mai ușor de tolerat. Familiaritatea operează cu certitudini. Familiarul este neproblematic. Dar familiaritatea presupune și o atitudine pasivă și presupune o stabilitate și o consecvență a mediului care, în fapt, poate să însemne nu doar reducerea complexității ci chiar eliminarea completă a acesteia. Nu mai interacționăm cu persoane necunoscute sau nu ne dorim schimbarea situației de fapt pentru că este comod. În cazul discuțiilor despre reamenajarea Pieței Avram Iancu din Cluj ce au reînceput recent, amenajarea nu poate pune în discuție fântâna și grupul statuar din mijlocul pieței. Proiectele de reamenajări de spații publice, de exemplu, nu ajung să își pună problema reinventării lor, chiar dacă uneori ar fi necesar, tocmai pentru a păstra un mediu familiar neproblematic, lipsit de contradicții.

Dar acest lucru nu înseamnă că familiaritatea și ancorele nu pot fi folosite în mod creativ, prin utilizarea strategică a unor elemente. Modul în care sunt folosite acestea este asemănător tacticii „piciorul-în-ușă” (foot-in-the-door), descrisă de Freedman și Fraser în 1966. Experimentul acestora a presupus ca un director, parte a unei campanii de conștientizare privind siguranța pe drum, să întrebe un grup de locuitori dintr-o suburbie americană dacă poate pune un semn relativ mare și neatrăgător legat de campanie pe proprietatea lor. La o astfel de cerere doar 17% dintre indivizi au răspuns afirmativ. Indivizii dintr-un al doilea grup au fost întrebați în schimb dacă ar fi dispuși ca un semn mic să fie amplasat pe proprietatea lor în același scop. Aproape toți au acceptat, iar mai apoi, după câteva zile li s-a cerut acordul pentru amplasarea aceluiași semn mare arătat primului grup de locuitori. 76% dintre locuitori au fost de acord cu amplasarea respectivului semn” (în Gambetta, 1988: 36). Astfel, cu cât unui individ i se cer lucruri relativ mici, sau angajamente care nu îl costă, cu atât el poate fi condus într-o anumită direcție de acțiune.
Ancorele familiare pot fi asemenea elemente mici, neproblematice, utilizate strategic pentru a conduce acțiunea, a reduce impactul dezechilibrului indus de proiectele de regenerare urbană și a le face să pară gestionabile pentru cei afectați, crescând în timp complexitatea intervențiilor.

Ancore – spații construite
Ancorele se pot referi la spații construite care au o anumită semnificație pentru cei direct afectați de intervenție. Memoria utilizării sau simpla prezență a respectivului spațiu în rutina cotidiană poate fi folosită ca punct de plecare. Dar nu vorbim aici despre o restaurare, ci despre o reinventare pe o bază familiară. Cazul fostei stații de pompe de la mina Petrila, prima clădire convertită din incinta minei, poate fi relevant în acest sens.
În 2014, timp de cinci zile și jumătate, 15 arhitecți români și germani, un inginer, împreună cu câțiva mineri și voluntari din Petrila, au reinventat exteriorul și interiorul fostei stații de pompe. A fost înlocuită pardoseala, au fost montate ferestre, a fost construit un etaj intermediar deasupra unor foste dulapuri metalice, a fost construit mobilier pentru interior. La exterior au fost realizate 3 intervenții de pictură murală: descompunerea fascicolului de lumină prin mina Petrila – o idee de Ion Barbu, minerul lui Lucian Sandu Milea, iar unul dintre rezervoarele de beton din exterior a fost pictat într-un simbol / cerere: Conservă Mina Petrila, inspirați de faimoasele serii de supe Campbell`s ale lui Andy Warhol.
Clădirea stației de pompe nu a fost neapărat una dintre clădirile utilizate, centrale pentru funcționarea minei, dar poziția sa, foarte aproape de intrarea dinspre oraș a garantat că aceasta s-a aflat întotdeauna pe traseul cotidian al locuitorilor, devenind astfel pentru noi o unealtă esențială pentru oferirea vizibilității proiectului, dar și pentru a arăta intențiile unui grup în ultimă instanță străin față de petrileni. Folosirea însă nu a presupus deschiderea spațiului și muzeificarea unei anumite imagini pentru a face ideea conversiei și păstrării clădirilor mai ușor de înțeles și de acceptat. Spațiul a fost reinventat, păstrând însă suficient de multe elemente pentru ca acesta să rămână recognoscibil – suficient de expresiv pentru dorința de regenerare urbană, îndeajuns de familiar pentru a fi acceptat.
În foarte scurt timp, stația de pompe redenumită Centrul Pompadou a devenit catalizator, dar și simbol pentru discuțiile privind viitorul minei, un prototip de regenerare undeva între vechi și nou, un hibrid de memorie și inovație, suficient de „vechi” pentru ca locuitorii să se simtă în continuare ca acasă, suficient de „nou” pentru a deveni un punct de contact cu „străinii” – artiști sau simpli vizitatori.

Ancore – obiecte
Dar la Petrila poate cele mai importante ancore folosite au fost obiectele. În cadrul aceleiași operațiuni de reinventare a stației de pompe, la final, la evenimentul de deschidere, echipa a confecționat o serie de „mărci” – o mică tăbliță metalică cu un număr de serie, este și a fost folosită zilnic de către mineri pentru a prelua diverse unelte, pentru a lua masa la cantină, pentru a putea lua lămpașul sau alte accesorii. Neridicarea mărcii odată ce s-a terminat timpul de lucru în subteran însemna posibila blocare sau pierdere în subteran a posesorului, fiind astfel obligatorie întoarcerea individului în locul de unde a preluat-o. Astfel a fost folosită și de Plusminus: mărcile înmânate au încercat să inducă obligația locuitorilor de a se întoarce la Centrul Pompadou. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. După închiderea minei toate mărcile reale urmau să fie aruncate. În schimb acestea au fost recuperate de echipa documentarului Planeta Petrila și, la diferitele proiecții speciale ale filmului au fost înmânate publicului, explicându-le regula că odată primite aceștia trebuie să meargă la mina Petrila, returnându-le simbolic. Astfel avem de-a face cu o reinventare a unui obiect familiar – nu mai este un obiect pentru cei din interior, ci asigură pe de o parte atașamentul străinilor față de un loc necunoscut făcându-i, sper, să viziteze Petrila, dar și o recunoaștere de către locuitori a celor care poartă marca și vizitează mina drept prieteni, colegi, apropiați.

Ancore inventate
Nu este obligatoriu ca aceste obiecte, spații, povești sau utilizări să fie în mod obligatoriu elemente existente. Acestea pot face referire la o memorie care nu se leagă neaparat de un loc specific, ci de o întreagă zonă sau cultură. În cazul proiectului de regenerare urbană a centrului cartierului Barking din estul Londrei, arhitectele de la muf architecture/art au propus un element cel puțin bizar cu rolul de a inventa o istorie trecută a unui loc fără istorie.
Zidul folie a fost propus de muf pentru a închide forma de T a pieței centrale, pentru a masca faptul că piața are în front un spate de supermarket și pentru a crea „un fragment dintr-o istorie inventată a Barking-ului și o oportunitate de a o încorpora în viața comunității”. Construcția zidului a fost realizată prin achiziționarea de materiale de la diverse clădiri istorice dărâmate din zona Londrei, astfel fiecare dintre acestea înglobează un fragment de istorie. Dar punerea lor împreună este o inventare a familiarității – zidul pare că ar fi fost dintotdeauna acolo, deși nu a existat niciodată: „este extrem de complicat să construiești un zid crăpat. Delăsarea este foarte solicitantă” . Obiectul inventat este familiar pentru că este foarte plauzibil să fi existat dintotdeauna acolo. De aceea este neproblematic și poate fi considerat o ancoră familiară. În contextul modificării radicale a zonei, acest fragment, chiar dacă este inventat, rămâne ca simbol al unei memorii reale.
Astfel, ancorele sunt elemente diverse, bine delimitate, ce fac referire la memoria destinatarilor care sunt utilizate strategic, conștient, pentru o reconfigurare a subiectului cu scopul limitării efectelor negative ale schimbării. Familia ancorelor este mult mai extinsă. Aici se înscriu și poveștile personale, folosite uneori ca unelte pentru apropierea de indivizi și de stimulare a aproprierii spațiului sau obiectului construit propus . De asemenea, utilizări specifice, familiare sau funcțiuni existente la un moment dat pot fi folosite drept ancore.
Bineînțeles că acestea pot fi folosite și pentru a face acceptabile situații controversate. Ancorele nu opresc, de exemplu, procesul de gentrificare și eliminarea celor cu resurse limitate din zonele „regenerate”. De asemenea, crearea unui mediu foarte familiar poate duce la o restricționare a accesibilității, la privatizarea spațiului și la refuzul „străinului”. De aceea folosirea acestora poate fi, în anumite cazuri, problematică. Tocmai de aceea este cu atât mai importantă creativitatea în folosirea acestora, un anumit echilibru între memorie și inovație, dar aflându-ne mereu cu o gândire orientată către viitor.