Fotografie: Livia Ionescu

Memoria presupune imaginarul așa cum imaginarul presupune memoria. Ce înseamnă acest lucru? Dacă începem prin a defini memoria ca pe o serie de imagini, sunete, mirosuri trăite sau auzite pe parcursul vieții, putem spune că imaginarul este definit (se definește) ca rearanjarea acestui bagaj în toate celelalte feluri pe care nu le-am experimentat niciodată. Ceea ce înseamnă că facem (sau putem face) acest lucru atât în mod voluntar, cât și involuntar. Spre exemplu, la un an după ce am văzut Moartea domnului Lăzărescu, povesteam finalul tragic și dramatic al filmului oricui avea răbdarea să asculte: „Și după ce au jucat ping-pong cu omul de la un spital la alt spital, au ajuns într-un sfârșit undeva unde, cu aceeași atitudine ușor batjocoritoare, i-au spus să aștepte liniștit pe un pat, că trebuie să aducă la semnat actele prin care urma să-și dea consimțământul pentru intervenție. Domnul Lăzărescu își pierdea cunoștința, iar medicii roiau în jurul lui, explicându-i riscurile operației, dirijându-i mâna dreaptă ca unei marionete, în speranța că vreun spasm va transforma linia fără noimă într-o semnătură prin care pacientul recunoștea că a înțeles totul. Apoi l-au așezat pe o targă în așteptare, de unde domnul Lăzărescu a plecat într-o altă lume înaintea performării oricărei operațiuni de salvare.” Mă marcase imaginea asta – așa că am brodat în jurul ei probabil în fiecare zi a anului respectiv, căci repetând anecdota unui prieten care văzuse și el filmul, mi-a replicat: „Dar știi că nu-i așa, nu?”. Evident, reușisem să construiesc din spaimele mele un alt film, cu dramă adăugată (si asta nu pentru că finalul lui Cristi Puiu nu ar fi destul de dramatic), pe care să-l am ca referință în momente decizionale ale vieții mele. Acum, ce vreau să spun despre memorie și imaginar este că memoria nu poate rămâne intactă și neîntinată (fidelă faptelor petrecute) pentru că imaginarul este o forță incontrolabil de fluidă care folosește toate celelalte informații disponibile pentru a explica senzațiile, trăirile și sentimentele dintr-un anumit moment. Iar imaginarul nu poate exista în absența memoriei din simplul fapt că nu se poate imagina ceea ce nu se cunoaște (toate obiectele „noi” vor fi compuse din elemente deja cunoscute). Speculăm că imaginarul copilului este mai bogat decât cel al adultului – tocmai datorită faptului că memoria lui este mult mai scurtă, dar și mai puțin condiționată decât cea a adultului. Prin urmare, libertatea primului conferă un amalgam mult mai amplu de asocieri, având o mai mare marjă de libertate decât adulții, care sunt marcați de o serie de constrângeri – mai ales culturale.

Într-o primă instanță, ne vom concentra pe analiza jocului copilului până la intervenția adultului. După faza oglinzii (când copilul capătă conștiință de sine) copilul înțelege faptul că amalgamul amorf de imagini, gânduri, idei și dorințe este încarnat în forma pe care o vede în reflexie – și pe care o percepe ca pe sine – și începe să se dezvolte faza raportului cu ceilalți, cel mai des sub formă de joc. Acest joc al copiilor începe ca o poveste – care se repetă, mai apoi cu mici variațiuni, joc de roluri, diverse construcții de reguli destul de laxe care ajung să se transforme, în timp, așa încât să poată acomoda noile condiții.

Colin Ward ne spune că Iona și Peter Opie au observat, după 1900, o creștere în popularitate a jocurilor care le oferă participanților o poziție de egalitate – cele în care nu e nevoie de un scor – și a celor pe care ar fi improbabil ca adulții să nu le joace ei înșiși. Copilul se joacă cu aceeași seriozitate cu care adultul tratează un proces în cadrul tribunalului , însă adultul nu își va uita rolul în cadrul procesului cu aceeași ușurință cu care copilul își va uita jocul pentru a se antrena într-un altul.

Începând cu anul 1925, Carl Theodor Sorensen s-a aplecat asupra jocului natural al copiilor și s-a angajat activ în lucrul cu aceștia – a ajuns să le pună la dispoziție diverse materiale de construcție în zone dezafectate ale orașului (piețe, squaruri, spații reziduale) permițându-le să construiască diverse instalații și obiecte prin joc, fără, însă, a se implica direct în proces, acesta fiind lăsat în întregime la latitudinea copiilor. După studierea atitudinii pe care copiii o au față de locurile de joacă amenajate de adulți pentru ei, prin comparație cu atitudinea față de „jungla” orașului în care mai poate avea loc jocul (și care, câteodată, le apare copiilor ostilă), Sorensen a observat că locul de joacă îndeamă la o atitudine competitivă, care se poate transforma foarte ușor în violență. Pe de altă parte, orașul neamenajat îi conduce pe copii către jocuri în cadrul cărora fiecare participant are un rol egal cu ceilalți. Copilul crește în cele mai multe cazuri într-o familie de unde primește un set de reguli de respectat: „jocul” este jucat într-o manieră fundamental competitivă, în care se ține scorul și există perspectiva unei recompense bazată pe merit (înveți bine, primești bicicleta mult dorită).

Odată scăpați de familiaritatea cadrelor guvernate de adulți – locul de joacă, casa, curtea – copilul descoperă un univers unde poate dirija singur mersul lucrurilor. Adultul, întrebat despre locul copilăriei despre care își amintește cel mai vivid, foarte rar va numi locul de joacă pentru copii din cartier, ci mai degrabă se va referi la movila de nisip pentru construcții din fața casei vecine, la scara de bloc cu o intrare ascunsă, la fundătura căreia îi sărea gardul pentru a scurta drumul etc. Toate sunt, de fapt, elemente componente permanente sau efemere ale orașului, neadaptate pentru copil – deci cu atât mai atractive, mai misterioase și mai pline de potențialul de a fi investite cu înțelesuri venite din imaginar.

De cele mai multe ori, jocul începe doar prin alegere democratică consensuală – toți copiii sunt de acord să înceapă un anumit joc, pe care sunt de acord cu toții să îl joace într-un anumit mod. Există, așadar, o „regulă” importantă nescrisă: dacă nu toți participanții la joc sunt de acord cu regulile și tipul jocului, jocul în sine nu poate avea loc. În acest sens, alegerea unui conducător nu poate funcționa pentru prea mult timp, chiar dacă poate apărea ca imitare a lumii adulte. Totuși, odată cu trecerea timpului, intrând în „jocul” rigid societății, copilul devine adolescent, apoi adult și pierde din conștient posibilitatea jocului-de-dragul-jocului, explorarea de dragul cunoașterii, aleatorie și plină de surprize. Tânărul adult intră într-un sistem cadrat, direcționat și controlat. Imaginarul lui se orientează către noile amintiri formate în acest cadru și se concentrează pe completarea lor mai mult decât pe invenție per se.

„You can’t be what you can’t see” , afirmația lui Alex Bell, cercetător la Harvard, pentru Fortune poate fi privită din ambele sensuri. Copiii nu pot deveni ceea ce nu cunosc, deci vor deveni ceea ce cunosc. Cu toate acestea, adultul, prin faptul că a fost la un moment dat copil și a trecut prin fazele rebeliunii împotriva lumii adulte prin joc, poartă încă în interiorul său amintirea unei lumi în care contribuția fiecărui individ cântărește la fel de mult. Manifestări ale acestei amintiri subconștiente se pot observa în diferite comunități alterntive. Dintre acestea, vom aminti de comuna Christiana, în Danemarca.

În 1971, în barăcile militare părăsite Bådsmandsstræde, comuna Christiana a fost declarată oficial drept comunitate independentă, ghidându-se după propriile reguli. Primul gest de preluare a spațiului a fost tot legat de copii, gardul fiind doborât de familiile din vecinătate pentru a utiliza spațiul drept loc de joacă. Jacob Ludvigsen scrie în 1971 un articol cu titlul „Civilians conquered the ‘forbidden city of the military’”, vorbind despre ocuparea spațiilor dezafectate într-o perioadă în care Danemarca se confrunta cu o problemă serioasă legată de prețul imobiliarelor. Actul în sine, privit dintr-o perspectivă analitică, poate foarte bine să fie comparat cu ocuparea unui spațiu neutilizat al orașului, a unei case, străzi, structuri etc. de către un grup de copii dornici de joacă într-un cadru liber, unde își pot impune propriile reguli. Dacă aruncăm o privire înspre ce scrie Huizinga în Homo ludens, observăm că titlul articolului implică o victorie în urma unei acțiuni colective, într-un proces care permite posibilitatea pierderii și a câștigului colectiv – deci în ambele situații, membri comunității ar rămâne pe aceeași poziție, împreună.

În 2015, o echipă de voluntari din Scheffield şi-a dedicat timpul reconstruirii unui loc de joacă dezafectat. După o examinare atentă a mișcării copiilor în spațiu și a utilizării elementelor, a fost planificată o strategie de acțiune pentru dezvoltarea locului de joacă. Proiectul este încă în curs, însă faptul că funcționează deja a ajutat comunitatea din oraș să se coaguleze în jurul locului. Utilizatorii spun că tocmai în cadrul politic actual de separare (Brexit) acest loc face ca personalitățile, culturile și calitățile diverse ale oamenilor să se amestece împreună prin joc. Managerul locului de joacă susține că locul creează un sentiment de armonie și că părinții au creat, de asemenea, o comunitate, ajutând astfel viitorii adulți să devină membri activi ai societății. Printre jocuri, balansoare, tobogane și leagăne, echipa de voluntari oferă și lecții despre protecția la foc, despre cum să aibă grijă de orașul lor adică un model alternativ celui tensionat de până la apariția locului de joacă. Unul dintre copii spune că locul este o alternativă foarte sănătoasă pentru opțiunile disponibile copilului contemporan, printre care numește playstation-urile care îi țin în casă, fapt pe care îl judecă drept nesănătos.

Oare nu cumva copilăria este o oglindă a adulteții în fiecare epocă a timpurilor? Într-o lume din ce în ce mai tehnologizată și mai consumeristă, și, în același timp, într-o democrație parlamentară (ceea ce presupune ca în imaginarul colectiv să intre și posibilitatea inițiativei individuale, spre deosebire de sistemul oligarhic) se profilează un model orientat către natură, echitate și comunitate.

Sistemul politic creează în memoria colectivă posibilitatea sau imposibilitatea de acțiune, fapt care se transformă, în imaginarul colectiv, așteptările pe care individul le are despre viitor și propriile forțe. Având în vedere faptul că fiecare societate își educă copiii cu scopul de a deveni membri funcționali ai săi, pentru a observa patologiile, speranțele, lipsurile și așteptările unei societăți, ne putem întoarce către jocul copiilor.

Într-o societate autoritară, unde individul însuși este tratat ca un copil, nivelul de maturizare în direcția inițiativei individuale este minim – pe când dintr-o societate democratică se pot naște diverse răspunsuri la problemele prezente în cadrul ei, la fel cum jocul copilului necoordonat de adult naște noi aproprieri ale mediului, iar mai târziu ale conceptelor, problemelor și răspunsurilor.

Este posibil ca în același mod în care jocul copiilor, începând din anii 1930, s-a orientat către construirea unor spații în care fiecare dintre participanți să se poată manifesta în egală măsură (departe de autoritatea adultă), și comunitățile alternative din prezent să nu fie altceva decât o expresie, o manifestare subconștientă a nevoilor, dorințelor și aspirațiilor unor grupurilor de indivizi. Am putea crede că această manifestare este generată de același sentiment, rămas din copilărie: dorința de a prinde în propriile mâini deciziile legate de organizarea personală.

1. Așa cum e descrisă în teoriile lui Lacan

2. Cf. Johan Huizinga în «Homo Ludens», cap. «Play and Law»

3. «Nu poți fi ceea ce nu cunoști», Alex Bell, «The Lifecycle of Inventors. Fortune, why children don’t grow up to be inventors»