„[…] în câmpiile pustii

[…] unde tu și eu, cu felul nostru neobișnuit de a fi,

Mai degrabă ca orașele sau dealurile sau arborii,

Mai puțin ca spațiile curate și libere cu potențialul lor,

Suntem străini într-un loc pe care trebuie să ni-l imaginăm.”

Robert Pinsky, „A Love of Death”, din „An explication of America”

Cea mai sensibilă declarație făcută de un general oamenilor săi este, probabil, „Oriunde veți merge, veți fi un polis”: ea exprimă convingerea coloniștilor greci că puteau reproduce oriunde o așezare definită de anumite principii politice identice celei inițiale. Așa cum arată Hannah Arendt, acest polis / acest „oriunde” se referă la „orice loc în care oamenii sunt împreună în maniera vorbirii şi a acţiunii” (1) și „precede orice tip de constituire formală a domeniului public” (2). Mai mult, „atât pentru Pericle [generalul grec], cât și pentru Arendt, spațiul politic ia naștere atunci când oamenii conviețuiesc cu scopul de a exersa libertatea […] mânați de ambiția de a se întrece pe ei înșiși și de a înfăptui binele alături de semenii lor” (3), scrie Shiraz Dossa (despre teoria politică la Hannah Arendt). Sinele nostru public se definește prin curaj – alături de „dorința de a deveni pe de-a întregul umani în spațiul public și de a transcede obscuritatea vieții de zi cu zi” (4). Deși pentru Hannah Arendt curajul se naște din „sfidarea tuturor aspectelor vieții” (5) (ca act de rebeliune împotriva poverii de a fi supuși necesității), sinele public este dedicat binelui și tinde către a-fi-împreună-cu-ceilalți. Sinele public aparține polis-ului, spațiului înfățișării, acel spațiu în care „vorbirea și acțiunea” sunt puse în slujba problemelor de interes comun. Totuși, aceste spații ale înfățișării există doar cât timp acțiunile oamenilor sunt performate constant. Întâlnirile și dezbaterile care se desfășoară în piețele publice duc, în acest sens, la constituirea unor spații ale înfățișării.

Bucureștiul nu oferă un anumit tip de spații publice pe care le întâlnim în cele mai multe orașe din Europa (de Vest): din piețele publice, atunci când există astfel de piețe (Piața Universității), lipsesc zonele plantate (sau orice alt tip de element care să ofere umbra) și mobilierul urban. Deși se fac eforturi uneori pentru designul unor astfel de spații (Memorialul Renașterii), ele nu reușesc să devină populare pentru majoritatea utilizatorilor. În final, reacția față de un proiect inadecvat se reflectă în diverse forme de vandalism (deși s-ar putea crede că vandalismul ar trebui interpretat ca regulă de apropriere a spațiului). Pe de altă parte, în ciuda caracterului lor de bază, piețele care nu aparțin pietonilor, ci traficului – Piața Victoriei, de exemplu – devin adevăratele spații ale înfățișării în urma acțiunilor repetate care le definesc caracterul. Ocuparea pieței implică revendicarea spațiului public în oraș. Totodată, există o anumită nevoie în rândul tuturor oamenilor de a aparține unui grup – fie de lucru, de dezbatere sau unei comunități de orice tip. Nevoia firească de a aparține explică și fenomenul din ce mai puternic al inițiativelor sociale și civice (direcționate către îmbunătățirea vieții în cartiere și către diversificarea activităților sociale care au loc în diverse zone ale orașului), dar, într-o anumită măsură, și participarea masivă la proteste, dorința „de a înfăptui binele”, cum spune Shiraz Dossa, și nevoia de a-l întâlni pe Celălalt.

Am putea crede că, în actualul context politic global extrem de instabil, s-a născut o nevoie aproape urgentă de „a fi împreună” (mai ales cu cei care au același sentiment greu de exprimat că nu își găsesc locul în scenariul prezent). Acest tip (autentic) de a fi împreună, ca o consecință a vulnerabilității resimțite, ar trebui să fie în atenția arhitecților și a modului în care sunt gândite și percepute spațiile publice: Cum lucrează arhitectura cu vulnerabilitatea? Cum oferă arhitectura liniște și adăpost? Cum te ajută arhitectura? A fi vulnerabil înseamnă, oare, și să fii „mai împreună” cu Celălalt? Cum oferă arhitectura timpul să fii vulnerabil, timpul pentru sine și timpul pentru a fi cu ceilalți?

În selecția de proiecte din acest număr nu a fost importantă funcțiunea sau programul de arhitectură, ci activitățile și potențialul spațiilor sugerate. Poate că ne înfățișăm în spațiile publice pentru a fi văzuți și recunoscuți ca indivizi remarcabili, dar ne înfățișăm și pentru a fi auziți, pentru a vorbi, pentru a ne îndrepta către ceilalți și pentru a fi simțiți, și, în același timp, arhitectura se îndreaptă la rândul ei, uneori, către noi. Percepția definește și poate schimba caracterul unui spațiu, pentru că percepția noastră dictează atitudinea și acțiunile noastre. Iar locurile în care întâlnirile fericite se întâmplă, există întotdeauna mai întâi în imaginație.

1. Hannah Arendt, „Condiția umană”, Editura Idea Design & Print Casa Cărţii de Ştiinţă Cluj, 2007, pg. 258
2. Idem
3. Shiraz Dossa, „The Public Realm and the Public Self: The Political Theory of Hannah Arendt”, Wilfrid Laurier University Press, pg. 87 (“for Pericles as for Arendt the political space comes into being when people live together for the purpose of practising freedom”)
5. Idem
6. Shiraz Dossa, „The Public Realm and the Public Self: The Political Theory of Hannah Arendt”, Wilfrid Laurier University Press, pg. 87 apud Hannah Arendt