Credite imagine:  curtoazia WeLive / WeWork

În luna iunie vorbim despre copilul cel răsfățat al arhitecturii. Mai cu seamă în ultimii trei ani, atât reviste de arhitectură, cât și publicații mainstream media îl urmăresc în articole înfocate; ca să nu mai vorbim de studiile și dezbaterile care îi sunt dedicate (1). Se vorbește despre el cu speranță în contextul crizei globale a locuințelor accesibile. În timp ce o altă criză, afectează oameni de toate vârstele, cea a însingurării. O singură soluție care găsește rezolvarea ambelor crize, pare să fie idealul. În mass-media internațională o rumoare continuă îl crește pe un nor pufos ca ideal de locuire al generației Millennials. El este co-living.

Nașterea trendului co-living se datorează în parte modelului danez de locuire în comun din anii ’60. Co-housing-ul modern din Danemarca este o alegere de locuire pornită din nevoia de a recrea sentimentul de comunitate, în care familiile să se suțină reciproc, desfășurând o serie de activități casnice împreună, în spații comune. În același timp fiecare unitate de locuit își păstrează propria intimitate. La finalul anilor ’90 modelul de co-housing a pătruns în lumea anglo-saxonă. Se întâmpla în plină explozie a culturii pop de-o parte și de alta a oceanului, în acordurile mega-hiturilor Spice Girls (Wannabe) sau Backstreet Boys (Everybody, Larger Than Life). Pe de altă parte se dezvoltă gig economy, adică un număr din ce în ce mai mare de freelanceri, antreprenori și remote workers, care muncesc oricând și de oriunde. Ei nu mai au nevoie de un spațiu fix de lucru. Caută compania celor asemenea lor și independența pe care le-o oferă spațiile de co-working. Nu în ultimul rând puterea de consum pe care acest stil de a lucra îl aduce este în multe cazuri volatilă. Cu 5 ani în urmă un raport din SUA al tendințelor viitoare în arhitectură anunța nașterea co-living în forță ca trendul viitorului în materie de locuire. În 2016, în spațiul anglo-saxon, doi mari jucători din piața imobiliară deschideau primele 2 spații de co-living de mari dimensiuni – The Collective în Londra și WeLive în New York. Aici spațiul de locuire individual este redus la o cameră cu un pat, posibil un birou și baie proprie. Toate celelalte spații de locuit sunt împărțite în comun cu ceilalți: bucătărie, loc de luat masa, sufragerie, spălătorie plus cameră de jocuri, bar etc. Pot exista și spații de co-working adiacente. În Asia trendul co-living s-a dezvoltat în paralel. La început de 2018 în China existau deja 39 de spații de co-living, față de 60 în SUA. Se dezvoltă atât rețele locale, cât și globale, cel mai adesea reconfigurând case existente în spații de închiriat în sistem co-living. Acestea sunt marea majoritate a proiectelor pe care le găsim la o primă căutare după cuvântul cheie co-living pe Google.

Curioși să explorăm, dincolo de cortina roșie de pluș a marketingului vom descoperi și alte proiecte. Proiecte de co-housing sau co-living (2) în care viziunea arhitecturală oglindește elemente din cultura locală a locuirii și / sau exprimă identitatea specifică unui anumit grup social care le va locui (uneori cu accent pe familie, alteori pe inclusivitate, în alte cazuri pe tradiții străvechi).

Sunt 3 perspective pe care selecția de proiecte le urmărește: evoluția rapidă de la co-housing la co-living, rezolvarea unor probleme de integrare social prin modele de locuire în comun (bătrâni, femei singure cu copii, oameni fără adăpost, comunități cu tradiție foarte puternică etc.) și interpretări cu caracter local ale locuirii în care o parte din resurse sunt puse în comun (din Europa până în America de Nord, Asia și Australia).

Așa cum am văzut din Danemarca modelul de co-housing modern se răspândește la nivel global. Primul proiect de co-housing este finalizat la Londra în 2014. Este o dezvoltare de tip bottom-up. Tema de proiectare este creată de către arhitecți în strânsă colaborare cu comunitatea care avea să o locuiască. Tot în Londra urmărim două exemple de co-living la scară diferită: pe de-o parte o întreagă dezvoltare imobiliară de 16.000 mp de locuire co-living, iar pe de altă parte o casă existentă de 100 mp reconfigurată complet pentru a fi oferită spre închiriere în sistem co-living. Ambele sunt construite în ultimi 3 ani. În Asia, în Bangkok, ajungem într-un complex de lux, de închiriat în regim hotelier. Aici povestea spune că nu există nicio funcțiune comună proiectată în cadrul ansmblului (de tip bucătărie, bar, lounge) pentru că în Bangkok cartierul îți oferă tot ce ai nevoie în imediata vecinătate. Într-o altă paradigmă socio-culturală, strada rămâne (încă) parte importantă în crearea și menținerea interacțiunilor sociale. De cealaltă parte a globului, în New York, binecunoscuta rețea de coworking WeWork, a deschis deja primele două spații dintr-o nouă rețea, WeLive. Ocupând etaje diferite, «cartierele de locuit» se află în aceleași clădiri cu «cartierele de lucru». Un stil de viață promovat ca având totul la îndemână, într-un singur loc – spațiu de lucru, casă, comunitate, așa cum își dorește generația millenials. Dar nu de puține ori răspunsul lor a fost: «nu, mulțumim» (3). Deși îmi pare că sună ciudat de câte ori o spun și eu sunt din generația millenials. În România noi îi spunem generația cu cheia la gât, cu jocuri de-a v-ați ascunselea, castel și multe altele jucate cu gașca de copii din cartier, în grădina umbroasă a blocului vecin sau pe oriunde apucam, dar afară din casă sa fie, pe stradă să alergăm și să explorăm locuri noi. Cu aceeași curiozitate de explorator privesc și aceste spații în care viața se poate petrece în același loc. Ca pe un joc de care, la finalul zilei, mă deconectez pentru a mă întoarce acasă. Dar oare este un joc care va rămâne mereu doar o distopie: să locuim, în aceeași clădire în care lucrăm, din care ieșim din camera supermaket și intrăm în camera bucătărie, mâncăm, ieșim și intrăm în altă cameră pentru ceva mișcare la sală, și apoi ieșim și intrăm în altă cameră pentru un pahar de wisky cu un vecin înainte de culcare; oare și barmanul locuiește tot aici? Urmează oare să locuim în mall-urile dezafectate? Cineva s-a gândit și la asta (4). Putem privi un spațiu de co-living ca pe un fel de spațiu de trecere, în care așa cum îți conectezi laptopul la rețeaua de internet, te conectezi pe tine la o rețea fizică de oameni reali, care îți pot ține companie o vreme. Și așa putem trece de la co-working și co-living în New York la co-living și co-working în Bali.

După o trecere în viteză de la comunitate intenționată la experiment, ne tragem sufletul în următoarele două categorii, unde încercăm să privim lucrurile puțin mai așezat. Întâi ne uităm la ce înseamnă pentru anumite comunități defavorizate locuirea în comun. Ne provocăm să o privim așa cum o văd oamenii fără adăpost. Iar în final călătorim din Spania până în Olanda, în căutarea acelor tipuri de a locui în comun, în care putem simți integrate, chiar dacă poate reinterpretate, particularitățile societății respective.

În final eu observ că multe dintre proiecte care îmi dau sentimentul de acasă au rezultat în urma unor colaborări strânse între arhitecți și un nucleu de comunitate care și-a croit un model de locuire al său, după propriile nevoi. E ceva mai mult decât un spațiu frumos, cool și la îndemână, fără complicații. Sunt locuințe în care pot să îmi imaginez mai mult decât o discuție de sufragerie. Sunt casele în care arhitectura și arhitecții lasă loc pentru complexitatea interacțiunii umane, dezordonată, complicată, așa cum este ea, dincolo de oricare noi tehnologii folosite sau de povești de marketing.

Note:

1. Mai mult despre studii și articole în pp. 98-99.
2. Wikipedia le definește pe amândouă ca parte din aceeași tipologie a comunităților

intenționate (în engleză «intentional community»).

3. Căutați pe Google «Don’t worry, we millennials don’t need living rooms anyway», The

Guardian, 1 mai 2018.

4. Căutați pe Google «Vivahouse modular home system turns empty commercial buildings

into co-living spaces».