«Acasă» este, alături de «om» și de «lume», unul dintre cele mai vagi, mai fals evidente, mai fals de la sine înțelese, deci unul dintre cele mai ne-chestionate și mai ne-analizate concepte ale lumii contemporane, și, poate tocmai de aceea, unul dintre cele mai contradictorii, mai frământate și mai conflictuale chiar. Cu toții credem că știm ce spunem atunci cînd spunem «acasă», și poate tocmai de aceea folosim acest termen în contexte care de multe ori se exclud, fiind angajate implicit în dispute de maximă violență.

«Acasă» este înainte de toate o senzație, un sentiment, iar noi vrem să avem sentimentul de «acasă» oriunde, pretuntindeni. «Acasă» este posibilitatea cvasi-paradisiacă, amniotică, de relaxare în mediu controlat: de vacanță.

Se întâmplă însă, tragic, că dorința și voința de «acasă» să nu genereze viziunea (măcar) a unei lumi comune, în care cu toții să putem simți «(ca) acasă», ci «acasa» fiecăruia să dorească să excludă, să elimine «acasa» altora. Lumea poate însemna «acasă» doar pentru unii. Pe ceilalți nu mai vrem nici măcar să îi tolerăm ca pe niște rude sărace. «Să plece»! Sau, și mai bine, să nici nu vină. «Să stea acasă la ei»!

În loc să devină (cum ar spune Peter Sloterdijk), o bulă comună, globul nu este decât spațiul de mișcare și de proiectare a bulelor individuale de «acasă».

Între proprietate și ospitalitate, închidere și deschidere, care sunt «zidurile» conceptuale ale sentimentului de «acasă», azi, mai cu seamă aici, «la noi», în Estul Europei, care pare a ține cu tot dinadinsul să tragă ușa după el și să o blocheze, ca nimeni altcineva să nu mai poate să pătrundă «acasă»?

Și, pe de altă parte, cît de «acasă» ne simțim, azi, în lumea globalizată, doar aparent comună și împărtășită? Dar în spațiul public «de acasă», printre necunoscuții «de acasă»? Doar «acasă» să mai însemne, astăzi, acasă?

Bogdan Ghiu, președintele echipei curatoriale a Trienalei din București East Centric Architecture