de jur împrejur

ADNOTĂRI LA NIȘTE VORBE

alături de case, ah cât de frumoase!

Considerând corectă traducerea (în română), iată ce ne spune (probabil în italiană) Livio Vacchini :«Doar pentru a sparge gheața, i-am pus o întrebare stupidă despre modul său de viață, întrebare la care, din fericire, nu a știut să răspundă. De fapt, știam foarte bine că proiectarea unei case nu are nimic de-a face cu modul de viată al clientului și i-am spus: forma nu urmează funcțiunea. Dimpotrivă, arhitectura există doar atunci când necesitatea de ordin practic se transformă într-una de ordin spiritual. Arhitectura este inutilă. Dar există necesitatea inutilului, am adăugat. A reacționat la cuvintele mele schimbându-și poziția pe scaun și privindu-mă cu tristețe. Oare își alesese bine arhitectul? Ce ar trebui să îi spună soției sale la prânz?» (sublinierile îmi apartin)

Mai pragmatic, mai șiret și având mai mult umor, Frank Lloyd Wright l-ar fi sfătuit – pentru a evita privirea tristă a clientului și cele două întrebări – să procedeze  precum (uneori) el: să invite cuplul clienților la restaurant și la sfârșitul prânzului (sau dineului, preferabil !) să plece însoțit de soția clientului. Garanția – pentru un ego centric arhitect – unui (ego centric) proiect reusit!

Lăsând gluma la o parte, lăsând și toată libertatea formei – da,  forma nu urmează functia – cred că modul de viată al clientului, să zicem, canadian nu este (încă, spre binele tuturor) același cu cel al clientului ceh, etiopian sau japonez; și mai consider că locurile în care se construiesc casele nu sunt (sper nici să fie) identice. Încercând a împrumuta din radicalitaea enunțului vacchian putem afirma că, la urma urmei, necesitatea de ordin spiritual nu are nevoie de materialitatea unei constructii. Sihastrii pot mărturisi.

Privind clădirile și casele (Residenza La Fenice, Casa Koerfer, Casa Rosi sau Casa Vacchini, sau…) construite de Livio Vacchini (1) putem aprecia valoarea estetică a volumelor, spațiilor, materiei. Lipsește «sufletul» casei, «suflet» care ar fi trebuit să-și găsească loc și el sub omniprezentele, puternicele structuri (…una struttura ridotta al limite delle leggi fisiche) din beton precomprimat. Structuri din beton precomprimat sub care – avantajul planului liber! – îsi găsesc loc și vorbele sigure (și suficiente și indiferene și vanitoase ?) ale lui Vacchini.

Casele lui sunt forme geometrice (bine) regulate și împreunate, au lătime, lungime, înăltime, perimetru și volum, stâlpi, diafragme și planșee. Materie. Dar sunt lipsite de context. Locatarii au plecat și povestea s-a terminat. Sarpele casei e mort. Vacchini, adăugând faptelor sale arhitecturale și vorbele, dă și mai multă apă la moara celor pentru care esteticul este egal spiritualului.

Dacă necesitatea de ordin spiritual nu se poate învesmânta în straie pocite, haine minunate pot ascunde găunoase goliciuni (spirituale).

Întrebarea nu era stupidă. Anume pentru a-și îndeplini lucrarea, arhitectul trebuie să-și arate empatia sa clientului.

Arhitectura – și materie și spirit – nu este inutilă. Necesar este ca și zeul și omul să locuiască arhitectura simultan, chiar și atunci când, cuprins de îndoială, omul – schimbându-și poziția pe scaun – privește cu tristețe.  ¤   MIHAI PIENESCU

legenda ilustratie :

 1) …dar nu și Casa Rezzonico (trasformazione di un rustico esistente), 1984-1985, Vogorno > «accidentul» fericit (asa cred) ce contrazice vorbele vacchini-ene, luate ca  pretext al textului abia sfârșit.