• Volumul este disponibil în librăriile Cărtureşi şi la sediul Fundaţiei Arhitext din incinta UAUIM.
• Comenzi: arhitext@gmail.com

Cartea «LIVIO VACCHINI, prin 11 dialoguri», editată în două volume, reprezintă cel de-a doilea titlu din colecţia «Spaţiul sensibil», deschisă anul trecut prin publicarea traducerii cărţii lui Juhani Pallasmaa, «The Eyes of the Skin». Colecţia este dedicată publicării şi difuzării unor contribuţii teoretice semnificative la cultura arhitecturală.
Cartea cu 11 dialoguri despre arhitectul elvețian Livio Vacchini (1933-2007), cu puternice nuanțe teroretice și biografice, reprezintă rezultatul unei cercetări post-doctorale desfășurate la Ecole Polytechnique Fédérale de Lausanne în 2013-2014 de către Ștefan Simion ca urmare a câștigării premiului SCIEX atribuit de Conferința Rectorilor Universităților Elvețiene. Apariția cărții va coincide cu marcarea celor 10 ani de la moartea arhitectului, de către cele mai importante universități din Elveția, Franța și Italia.

Livio Vacchini face parte din elita arhitecturii ticineze împreună cu Mario Botta, Luigi Snozzi și Aurelio Galfetti. Vacchini reprezintă un mod unic de a concepe practica disciplinei și nu poate fi pus sub semnul unui stil, grup sau mișcări arhitecturale. Gândirea sa continuă spațiul întredeschis de marii maeștrii ai arhitecturii – de la arhitecții templelor antice grecești ori ai piramidelor și până la Louis Kahn și Mies van der Rohe. Moștenirea sa este clasică în sensul atemporalității sale, rezistând noutăților contemporane și întotdeauna fiind de partea logicii interne și a coerenței proiectului de arhitectură. Repunând în chestiune problemele fundamentale ale disciplinei, Vacchini este arhitectul sfârșitului de secol 20 care reactualizează unitatea vitruviană a sintezei dintre practică și teorie în procesul de concepție a proiectului.
Opera sa, de o unitate și coerență remarcabile datorită unei tematizări riguroase, este împărțită în două mari perioade: cea a căutării de sine și cea de maturitate. Cele două proiecte, casa sa din Costa (1990) și Palestra din Losone (1992), marchează această trecere.
Cele 11 personalități intervievate sunt indisociabil legate de evoluția și recepția critică, și deosebit de strâns legate de biografia arhitectului: arhitecţii Luigi Snozzi, Aurelio Galfetti, Mario Botta; criticii şi profesorii Jean-Claude Vigato şi Jacques Gubler, Silvia Gmür, asociata lui Vacchini, Eloisa Vacchini, fiica architectului, teoreticienii și profesorii Joseph Abram Nancy și Roberto Masiero, profesorul Luca Ortelli.

Forma grafică a cărții este dată de imaginile care ilustrează bogăția referințelor pe care le actualizează arhitectura lui Vacchini. Cum fiecare personalitate intervievată își are propriile referințe în domenii diverse, precum pictura, sculptura, filozofia, muzica, această carte devine și un album de artă, adunând într-o manieră vizuală lumea evocată de opera lui Vacchini și de evoluția arhitecturii ticineze a sfârșitului de secol 20. Unitatea cărții este dată de eseul introductiv ‘Ambiguitatea capodoperei’ și de postscriptumul ‘Nostalgia de după’ care problematizează poziția radicală a lui Vacchini. Fiecare dialog este precedat de câte un proiect prezentat succint prin desene și fotografii, și de câte unul din aforismele cu care Vacchini lucra. Un scurt paragraf descrie locul și momentul întâlnirii cu personalitatea intervievată.
Această carte reprezintă o contribuție originală, aducând laolaltă mărturiile acestor personalități despre moștenirea lăsată de Vacchini. Originalitatea se datorează și faptului că lucrarea alege să nu disocieze teoria și practica arhitecturii de momentele importante ale vieții unui arhitect.

«Doar pentru a sparge gheaţa, i-am pus o întrebare stupidă despre modul său de viaţă, întrebare la care, din fericire, nu a știut să răspundă. De fapt, știam foarte bine că proiectarea unei case nu are nimic de-a face cu modul de viaţă al clientului și i-am spus: forma nu urmează funcţiunea. Dimpotrivă, arhitectura există doar atunci când necesitatea de ordin practic se transformă într-una de ordin spiritual. Arhitectura este inutilă. Dar există necesitatea inutilului, am adăugat. A reacţionat la cuvintele mele schimbându-și poziţia pe scaun și privindu-mă cu tristeţe. Oare își alesese bine arhitectul? Ce ar trebui să îi spună soţiei sale la prânz?» Livio Vacchini

«Ambiguitatea Capodoperei. Livio Vacchini prin 11 dialoguri» a fost publicată cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România prin finanţare din timbrul arhitecturii.

Publicația a apărut cu sprijinul Swiss Arts Council Pro Helvetia.