Pasiunea arhitectului Andrei Eugen Lakatoş pentru clădirile/spaţiile industriale a început odată cu alegerea temei de doctorat, ulterior ea transformându-se într-un curs şi un atelier de specialitate la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti, dar şi într-o carte – „Conversia în context. Despre regenerarea spaţiilor industriale”, apărută de curând la Editura Fundaţiei Arhitext design. În continuare vă propunem un interviu cu autorul cărţii, în cadrul unei discuţii libere despre farmecul arhitecturii industriale, despre etape „vestice” şi „româneşti” de conversie a clădirilor, despre percepţie, mentalităţi şi abordări ale acestui subiect – delicat (în România, cel puţin).

 

Teodora Duţu: “Conversia în context. Despre regenerarea spațiilor industriale” analizează contextul și arhitectura clădirilor industriale. De ce ați optat pentru aceste spații?

Andrei Eugen Lakatoş: Mi se pare că arhitectura industrială, în special cea din perioada 1850 – 1950, păstrează un anumit farmec, şi în ciuda caracterul său pragmatic, denotă totuşi o anumită atenţie pentru estetică. Tot ceea ce este legat de industrie transmite ideea de producţie şi repetiţie, importanţi fiind coeficienţii tehnici şi tehnologici, totul având clar o dimensiune a eficienţei. De aceea, şi în ceea ce priveşte arhitectura industrială,  atitudinea era aceeaşi: spaţiile aveau o dimensiune strict utilitară, conceperea acestora fiind direct legată de procesul tehnologic şi de producţie. Eficienţa economică însemna şi o eficienţă „arhitecturală”, vizibilă cel puţin în lipsa decoraţiunilor sau a tencuielii de pe pereţi (acum aceste lucruri nu ne miră, dar pentru societatea sec. al XIX-lea, ele erau văzute ca fiind ceva „exotic”).

Totuşi, ca o moştenire a perioadei „meşteşugăreşti”, arhitectura industrială de secol XIX păstrează încă o anumită grijă pentru detaliul estetic şi decorativ: faţadele sunt marcate de cornişe, ferestrele au ancadramente şi ornamente din suprapuneri de cărămizi, cărămida ajungând să fie în sine decoraţie, cel puţin aşa o percepem noi acum. Majoritatea clădirilor industriale din prima jumătate a secolului al XIX-lea, folosesc elementele structurale din metal, lucru ce în timp a devenit o marcă a esteticii arhitecturii industriale, un rezultat al unui „design” tehnic; stâlpi şi arce din fontă şi din fier forjat, profile laminate, grinzi în zăbrele, ferestre din fier forjat alcătuiesc împreună un limbaj arhitectural caracteristic.

Toate acestea puse laolaltă mi se pare că fac din spaţiile industriale un spaţiu al diferenţelor, al contrastelor între masivitate şi delicateţea anumitor detalii, între lucrurile brute şi o anumită vibraţie. Fascinant este felul în care aceste spaţii, construite pentru un program foarte clar şi aplicat, pot fi astăzi refolosite, remodelate şi re-conformate pentru funcţiuni care nu au nicio legătură cu utilizarea pentru care au foste ele concepute iniţial. Vorbim despre nişte spaţii create special pentru a face faţă unor fluxuri tehnologice, cu toate acestea ele pot primi o varietate de noi funcţiuni; de exemplu felul în care a fost iniţial concepută intrarea luminii pentru producţie, astăzi poate fi folosit cu succes pentru spaţii de expunere a artei sau pentru spaţii culturale.

M-am axat pe această perioadă în mod special pentru că, după 1950, în spaţiul românesc, şi nu numai, folosirea betonului la scară largă şi a producţiilor tipizate şi prefabricate au făcut ca acel farmec aparte al clădirilor despre care am vorbit, să se piardă. Cum este, de exemplu, NOD Markerspace din Bucureşti, cu sediul într-un astfel de spaţiu, care nu are altă valoare decât cea de utilizare contemporană, în rest fiind o structură simplă, seacă din beton armat. Astfel de clădiri nu au neapărat o valoare istorică, culturală sau arhitecturală, ci poate doar una de utilizare contemporană., pe când clădiri precum Uzina Filaret, Hala Laminor din ansamblul fostelor uzine Malaxa sau Moara lui Assan au o importantă valoare arhitecturală în sine.

 

T.D.: În carte prezentaţi studii de caz atât din România, cât şi din alte ţări. Cum a decurs procesul de reconversie a spaţiilor industriale în alte ţări, cum este la noi?

A.E.L.: Nici în alte ţări schimbările nu s-au întâmplat peste noapte, au existat nişte etape, care au fost parcurse cu mult timp înaintea noastră, spaţiile industriale trecând mai întâi printr-o perioadă de abandon, ca mai apoi să fie clasate, şi ulterior reabilitate şi transformate. Un pas important în aceste etape a fost recunoaşterea clădirilor industriale ca având o valoare istorică, arhitecturală, urbanistică, iar un alt pas a fost lupta recunoaşterii unui domeniu nou, şi anume arheologia industrială. După ce arhitecţii şi arheologii au militat pentru recunoaşterea acestui domeniu, în momentul de faţă putem vorbi despre studii de arheologie industrială şi despre un domeniu de sine stătător. În acest context, spaţiile industriale nu au devenit importante doar ca obiect de arhitectură, ci şi ca o mărturie a unei perioade istorice şi a unui anumit mod de viaţă. Perioada a fost foarte importantă pentru ceea ce numim acum, în linii mari, modernitate. Industria a schimbat în mod covârşitor modul de viaţă al oamenilor, pe întreaga planetă.

În momentul în care s-a trecut, treptat, de la producţia manufacturieră, de la meşteşug, de la sistemul vechi cu ucenici şi calfe, unde fiecare obiect era într-un fel unicat, la producţia mecanizată, la producţia de masă, oamenii şi-au dat seama că este mai avantajos economic să produci în serie. Activităţile industriei au fost localizate în general în oraşe, urmând automat o migraţie a oamenilor către oraşe, care a dus la o creştere demografică şi totodată a spaţiului construit urban. Odată cu revoluţia industrială au avut loc schimbări majore de viaţă şi de mentalitate.

Paşii parcurşi au presupus acceptarea domeniului nou al arheologiei industriale şi înţelegerea importanţei lui, atât în ceea ce priveşte obiectele de arhitectură, cât şi în ceea ce priveşte celelalte artefacte din jurul producţiei industriale. Astfel s-a născut necesitatea păstrării acestor clădiri, considerate importante în istoria evoluţiei respectivei societăţi, dar şi a omenirii. Odată cu parcurgerea acestor paşi, clădirile industriale au fost trecute pe lista monumentelor istorice, şi atunci au început să apară mecanisme şi politici administrative de protecţie a lor. Felul în care lucrurile au evoluat a depins de la o ţară la alta, de la un loc la altul. La nivel european, există politici de protejare a monumentelor ca o dovadă a unei identităţi europene, cu valenţe naţionale evident, unde se înscriu rute turistice oficiale ale patrimoniului industrial, una dintre acestea fiind în Germania.

În cazul ţării noastre,  problema se pune mai degrabă în termenii unei diferenţe de mentalitate, nu doar de politici administrative, pentru că aceste etape au fost parcurse şi de ţările occidentale, doar că în alte perioade.

A fost producţie, la un moment dat producţia s-a oprit, urmare a valului numit „post-industrie”, fie a fost mutată, fie spaţiul a fost retehnologizat dar, de cele mai multe ori, clădirile au rămas părăsite şi golite de conţinutul lor. Au stat o perioadă goale, s-au degradat, dar la un moment dat, în urma iniţiativei statului sau a unei comunităţi, s-a hotărât păstrarea lor. Au fost incluse pe lista monumentelor, ceea ce însemna protejarea lor, şi într-o nouă etapă ele şi-au găsit noi utilizări, investitori, care să le refolosească, să le reintroducă în circuitul cotidian.

În privinţa clădirilor din oraşe, aceste etape au fost parcurse mai uşor, cartea pe care am scris-o concentrându-se pe acest tip de spaţii industriale, şi mai puţin pe ansamblurile din afara oraşelor, cum ar fi fostele zone de extracţie minieră. Clădirile din oraşe mi se par importante pentru că ele ocupă un areal destul de mare, consistent, din ţesutul oraşului contemporan. Iniţial, ele erau plasate la marginea oraşelor, dar odată cu trecerea anilor şi cu dezvoltarea urbelor, oraşele aflate în continuă creştere le-au înglobat. La Bucureşti, unul dintre exemple ar fi Moara lui Assan, ridicată în afara limitei construite a oraşului (la acea vreme, şoseaua Ştefan cel Mare era limita oraşului propriu-zis). Acum vorbim de clădiri şi de ansambluri părăsite, decupate din ţesutul cotidian; practic toată viaţa roieşte în jurul lor, nici un moment în interiorul lor. În această situaţie, în ţările din vest, oamenii s-au autosesizat să rezolve cumva problema, astfel fostele fabrici au fost transformate, renovate, iar zonele din care făceau partea au fost regenerate cu noi funcţiuni, curţile abandonate au devenit spaţii publice, viaţa din jur intrând şi în interiorul lor.

 

T.D.: În ce etapă suntem noi?

A.E.L.: Noi suntem încă în etapa de după înscrierea unora dintre fostele clădiri industriale în patrimoniu. La acest capitol, regimul comunist a avut o calitate, aceea de a păstra şi folosii în continuare fabricile deja ridicate. Comuniştii nu au distrus industria, după expropriere (toate fiind iniţial investiţii private), ci le-au luat în posesia statului şi le-au fost folosite în continuare. După 1989, a început şi la noi dezindustrializarea, doar că într-un mod forţat şi haotic. În urma acestor schimbări, multe clădiri au fost abandonate, pentru că şi producţia a fost oprită, chiar şi forţat, nu neapărat pentru că nu s-ar mai fi produs ceva, şi până ca autorităţile să reuşească să se organizeze şi să claseze clădirile, multe dintre ele au fost demolate. Altele au un statut încă incert din cauza diverselor lupte de interese, altele sunt clasate, iar în ultimii ani s-a luptat pentru a le creşte vizibilitatea şi pentru conştientizarea mentalului colectiv în privinţa importanţei păstrării lor.

Revin asupra problemei de mentalitate dintre est şi vest, pentru că acest tip de „tabula rasa” aplicat în perioada comunistă, din anumite motive şi cu anumite pretexte ideologice, a continuat şi după 1989, dar cu total alte premize. S-a făcut din nou o „tabula rasa”, şi au dispărut multe clădiri industriale, inclusiv cele construite după 1950, care nu aveau neapărat o valoare arhitecturală sau istorică, dar aveau o valoare de utilizare. Şi mai aveau ceva – o valoare a memoriei locului. Memoria locului nu este o idee mistică, o aură în jurul unui loc, ci înseamnă memoria oamenilor în relaţie cu acel loc, oameni care au lucrat acolo, poate două-trei generaţii la rând, oameni care au locuit în jurul ansamblurilor industriale, care în timpul funcţionării aveau o viaţă, aveau un sens, un rost. Cartea mea începe cu un citat din Mircea Cărtărescu, care nu are nici o legătură cu arhitectura, ci este vorba despre un om revoltat în momentul în care nişte clădiri de factură industrială care i-au marcat copilăria – le vedea de la geamul blocului său, se juca acolo cu ceilalţi copii – au fost demolate. Acest lucru a însemnat o ştergere a memoriei locului, dar şi a unei părţi din viaţa lui, din copilăria lui.

Cărtărescu subliniază că noi nu am învăţat nimic din trecut, din felul în care s-a distrus în perioada comunistă din ţesutul valoros al oraşului Bucureşti, pentru a se construi clădiri îndoielnice, şi că acum nu facem altceva decât să ne distrugem mai departe, româneşte, trecutul. Acest „româneşte” face referire la o anumită mentalitate deficitară, această problemă ne (mai) existând în cazul ţărilor din vestul Europei cel puţin, datorită unei mod de a se raporta la monumente şi la istorie, matur, responsabil. În România se încearcă legislativ protejarea unor astfel de spaţii, monumentele de arhitectură din varii perioade, inclusiv clădirile industriale, se încearcă o conştientizare a societăţii asupra importanţei păstrării lor, a păstrării unei mărturii dintr-o anumită perioadă a trecutului nostru, dar situaţia lor este în continuare incertă, precară.

 

T.D.: Clasarea le asigură un viitor, o reutilizare viitoare?

A.E.L.: De cele mai multe ori, clasarea este doar o protecţie pe hârtie, pentru că ori legea, ori aplicarea legii nu sunt atât de stricte încât să oblige proprietarul (chiar şi atunci când este unul privat) cel puţin să-l întreţină, să nu-l lăsa să se degradeze, şi poate chiar să investească şi să-l redea circuitului.

Hala Laminor, de exemplu, are o istorie tristă: din momentul în care producţia a fost sistată, ea a fost vândută şi a trecut din proprietar în proprietar ajungând până la urmă în proprietatea unei firme de fier vechi. După ce a fost scos tot ce se putea scoate şi vândut ca fier vechi, din hală nu a mai rămas decât structura. Între timp, clădirea a fost clasată ca monument de aceea, teoretic, ea trebuia protejată. Cu toate acestea, clădirea a fost lăsată să se degradeze, de fapt aceasta fiind o „procedură”, de a lăsa o clădire monument în paragină, până la momentul când ea devine un pericol public, iar demolarea ei, un „rău” necesar. De fapt, aceste clădiri nu sunt văzute ca o valoare, interesul concentrându-se doar asupra terenului de sub ele, din dorinţa lacomă de a se construi mult, mare, repede, cu profit cât mai consistent. În cazul clădirilor mari, industriale, ele cam „încurcă” lucrurile, fiind foarte rezistente.

La o dezbatere având ca temă reutilizarea Halei Laminor, actualmente parţial prăbuşită, un inginer de rezistenţă a spus că nu ar fi avut nici un motiv ca aceasta să ajungă în acest stadiu. Structura ei a fost foarte bine făcută, fiind rezistentă, iar şarpanta a fost executată din traverse de lemn tratate asemenea traverselor de lemn folosite la căile ferate, astfel încât apa să nu le poată degrada. Aşadar, Hala Laminor nu avea, putem spune, moarte. Ce s-a întâmplat, de fapt, este rea intenţie: s-a „intervenit” local, asupra unor părţi esenţiale ale structurii fermelor metalice din şarpantă pentru slăbirea rezistenţei acestora. De aceea, prima cădere abundentă de zăpadă, a dus la prăbuşirea parţială a acoperişului şi a altor elemente structurale. Evident, acum a devenit un pericol şi este posibil să mai cadă şi alte părţi din ea.

Din fericire, ea a fost cumpărată de Primăria Sectorului 3, care încearcă să-i găsească un nou rost, dar cu toate acestea procesul de degradare nu a fost încă oprit. Oricum, există intenţia de a interveni asupra ei şi de a o introduce în circuitul cartierului. Totuşi, conversia punctuală a Halei Laminor nu va rezolva problema zonei în care se află, pentru că nu ştiu cum ar putea funcţiona acolo ceva nou, oricare ar fi acea nouă funcţiune, când de jur împrejur totul este degradat şi în paragină. Ea poate fi un început, desigur, dar este nevoie şi de o abordare la nivel urban, o gândire a regenerării întregii foste platforme industriale Malaxa, care să fie transformată în etape. Un singur obiect reabilitat, chiar dacă are dimensiuni mari, nu poate schimba mult, atâta timp cât în jur abandonul predomină.

La Moara lui Assan s-a pus foc în mai multe rânduri, s-a furat tot ce s-a putut fura, dar totuşi ea este încă în picioare, pentru că a fost foarte bine făcută, foarte trainică – vorbind aici în mod special de clădirea emblematică a ansamblului, supranumită „Vaporul lui Assan” . Dacă aceste clădiri ar fi refolosite, toată lumea ar avea de câştigat. Am studiat intervenţiile făcute în vest, unde nu a fost păstrat absolut tot: s-au făcut nişte clasificări, s-au păstrat cele mai valoroase clădiri, s-au dărâmat cele considerate lipsite de valoare, lăsând astfel loc şi clădirilor noi, dar şi acestea au fost ridicate într-un dialog cu existentul.

 

T.D.: Nu toate sunt în situaţia Halei Laminor, putem vorbi şi despre intervenţii reuşite pe astfel de clădiri.

A.E.L.: Da, avem un astfel de exemplu şi la Bucureşti, The Ark sau fosta Bursă de Mărfuri, care face parte dintr-un ansamblu şi unde s-a intervenit pe o singură clădire. A fost un proiect oarecum pilot, reuşit din punct de vedere al intervenţiei şi al dialogului dintre vechi şi nou. Acolo au putut păstra doar cămaşa exterioară, zidăria, deoarece în interior totul era distrus. Dar lipsa intervenţiei autorităţilor locale şi-a spus cuvântul. Lipsa asigurării unei infrastructuri de transport public care să scoată din izolare zona în care se află clădirea – cunoscută ca având anumite probleme sociale – a condus la eşecul proiectului, din punct de vedere urbanistic. Aşadar, treptat, efervescenţa culturală din jurul clădirii din primii ani după redeschidere s-a stins, ea a rămas izolată, nu a reuşit să fie un sâmbure care face să crească, cum ar spune profesorul Sandu Alexandru, tocmai din cauza acestei lipse a conectării cu oraşul. Ea rămâne acum la fel de interesantă ca arhitectură, istorie, dar izolată.

La Halele Carol, vorbim tot de o iniţiativă privată, dar acolo există un proprietar cu dorinţa de a păstra ansamblul industrial şi de a-l refolosi într-un mod creativ şi actual. Cu ajutorul arhitecţilor şi a altor specialişti, s-a intervenit pe unele dintre clădiri şi în spaţiile dintre ele, organizându-se o serie de activităţi şi proiecte culturale, care au avut ca scop creştea vizibilităţii locului, pentru a atrage fonduri şi pentru a fi un start-up al revitalizării locului şi al investiţiilor în zonă.

De exemplu, în cazul muzeului Tate Modern, o fostă centrală care pe vremuri făcea parte dintr-un cartier mai mărginaş şi mai defavorizat al Londrei, se numără în prezent printre obiectivele turistice principale ale oraşului. Acest lucru se datorează şi faptului că municipalitatea a susţinut proiectul prin construirea unui pod, Millennium Bridge, care a legat zona centrală de noul muzeu, partea istorică şi căutată de turişti de noua intervenţie, creând o punte pietonală atât de necesară pentru revitalizarea zonei. În acest caz, în spatele intervenţiei s-a aflat o gândire urbanistică pentru dezvoltarea zonei, care a prevăzut această legătură între o zonă turistică şi noua zonă creată. Toate aceste clădiri sunt prezentate mai pe larg în carte.

 

T.D.: Pasiunea dvs. pentru clădirile industriale şi conversia lor s-a transformat şi într-un curs şi un atelier de specialitate la UAUIM. Sunt interesaţi studenţii de astfel de intervenţii în spaţii industriale?

A.E.L.: Da, studenţii au devenit tot mai interesaţi de acest tip de proiect şi, în ultimii ani, numărul studenţilor care-şi aleg ca temă pentru diplomă o conversie sau o extindere de spaţiu industrial, a fost în continuă creştere. Aşadar, m-am gândit că un curs şi un atelier despre conversia spaţiilor industriale ar fi foarte util, cu accent atât partea teoretică, teoria conversiei în general şi teoria unei conversii creative a structurilor industriale, cât şi partea practică, de proiect, aplicată pe situri industriale urbane. Eu cred că este într-adevăr o provocare să lucrezi cu un spaţiu existent, să te subordonezi lui, poate chiar mai mare decât atunci când ai o libertate totală şi începi un proiect de la zero.